Acoperiţi care nu există!

Justiţia poate fi  proclamată drept primul domeniu liber de neosecurism! Ne-a spus-o chiar preşedintele Iohannis, dându-ne cea mai bună veste de la revenirea sa de la Miami. Când a plecat a lăsat sarcina CSM-ului să lămurească problema, iar la întoarcere i s-a raportat rezultatul: nici un magistrat, procuror, grefier sau curier din sectorul justiţiei nu este agent sub acoperire!
O asemenea performanţă presupune, desigur, un demers extrem de laborios pentru că este vorba despre câteva mii bune de persoane prin al căror CV a fost nevoie să se scotocească pentru găsirea indiciilor necesare. Cine a făcut această operaţiune? Păi, cine altcineva decât organele competente: Serviciul Românde Informaţii! Acesta a confruntat listele proprii de “acoperiţi”, cu cele ale altor servicii şi cu listele de personal din justiţie în căutare de nepotriviri. Şi n-a găsit nimic! Probabil că unele instituţii frăţeşti au fost consultate ca de la om la om: măi, voi aveţi ceva agenţi printre procurori, judecători, grefieri şi curieri? N-avem! Vă mulţumim frumos.
Toată povestea asta dacă nu este deja, devine caraghioasă. Cum să verifici aşa ceva? Prin cine şi cu ce mijloace? Un agent sub acoperire se bucură tocmai de acest avantaj: că nu poate fi descoperit. Că nu-l dau în gât ai lui, care se folosesc de el. Altminteri cine şi-ar mai lua pe cap o asemenea povară? Faptul că există agenţi sub acoperire ai SRI, SIE, STS, DIA şi a altor servicii mai puţin celebre este de notorietate. Ţine de specificul şi metodele de lucru respective. Acoperiţii nu i-a inventat Securitatea lui Ceauşescu. Şi nici nu i-a desfiinţat CNSAS. Ei au rămas – unde a fost cazul – pe… locurile lor şi şi-au văzut de treabă în slujba altor stăpâni. Ce rămâne de discutat este modul în care-şi fac treaba în condiţiile unor societăţi presupus democratice. Şi cum sunt folosite informaţiile pe care le furnizează ei. Spuneam că “acoperiţii” sunt peste tot – inclusiv în presă, unde din când în când câte un fraier se mai descoperă ca să facă puţină vâlvă în jurul său. Ce ne-a căşunat atunci pe justiţie?
Chestiunea “acoperiţilor” din justiţie este, într-adevăr, una sensibilă. Se presupune că având subordonări multiple, respectivii nu-şi mai pot exercita atribuţiile în mod corect, fără să fie supuşi presiunilor – dacă nu ale celor care-i finanţează la secret, ale celor care ştiu câte ceva despre condiţia lor. Este aproape logic. Nu este logic că acestora li se impune o declaraţie pe proprie răspundere, care îi face şi mai dependenţi de presiuni. Dacă există cu adevărat metode de depistare a dublei subordonări, epurarea categoriei trebuie să se facă cu deplină discreţie şi într-o manieră care să nu nască suspiciuni. Pensionarea este cea mai potrivită. Sau trecerea în alte domenii de activitate. Altfel ajungem la situaţii comice de genul celei create de un fost conducător de televiziune care cerea SRI-ului să-şi retragă acoperiţii din instituţia sa…
Ceea ce este cu adevărat grav şi îngrijorător este faptul că după un sfert de secol de la desfiinţarea instituţiei totalitare nu ştim în ce măsură profilul informatorului sub acoperire a fost adecvat unei societăţi cu adevărat democratice. Nu e nevoie să le aflăm identitatea – ar fi şi absurd – dar este imperios necesar să ştim ce au dreptul să facă şi cum să procedeze. Ca să nu ne pomenim într-o bună zi că CNSAS înfiinţează o nouă secţie: de deconspirare a agenţilor sub acoperire democratică!