„Achitarea” lui Hayssam!

Mă mir că președintele nu a lansat obișnuitul atac la adresa judecătorilor care dau sentințe neconforme cu preferințele sale, dar mă aștept să o facă. Pentru că procesul „Fe... – Nehoiu” a fost unul comandat de la cel mai înalt nivel. Drept răzbunare pentru păcăleala trasă de sirian, care a reușit să-i învârtă pe degete pe consilierii lui Băsescu fiind la un pas de a-și realiza planul, de a ieși din țară cu banii de răscumpărare, cu binecuvântare de sus. Dacă la facultățile de drept s-ar lucra ca la medicină, atunci creierul procurorului Cleopatra Mihalache de la Brăila, detașată special la București pentru a lucra „Lotul Hayssam”, ar trebui - după decesul acesteia - pus într-un borcan cu formol pentru a putea fi studiat de studenții aspiranți la o carieră juridică. S-ar putea depista acele malformații care au condus-o la executarea unui dosar de caz care abundă în abuzuri, aproximații, încălcări flagrante ale procedurii. Doamna procuror a avut, ca pe vremea comuniștilor, temă: să producă un „lot” de infractori, al cărui pilon central să fie Hayssam. Și cum pentru acuzele de terorism urma să lucreze altă echipă, dânsa trebuia să se ocupe de infracțiunile economice. Și cum termenul primit era foarte scurt, iar combinațiile lui Hayssam extrem de complicate, a preferat drumul cel mai scurt: o încadrare pe lângă codul Penal: bancruta frauduloasă care tocmai fusese abrogată și împănarea cazului cu persoane luate la întâmplare, dintre care cei mai mulți nu aveau nici o legătură cu „sabotarea economiei naționale” practicată de sirian. Ce a rezultat este o mostră pentru care - alături de altele asemenea - justiția română ar putea să se pricopsească cu aspre mustrări de pe la Uniunea Europeană. Cât de puternică, de neevitat, a fost comanda politică se poate deduce și din faptul că șeful DIICOT de atunci, procurorul Muscalu, în loc să-i dea Cleopatrei cu dosarul în cap, l-a semnat și a trimis-o, drept recompensă, într-o călătorie peste hotare, ca să se refacă după efortul făcut cu însăilarea cazului. După aproape trei ani de termene, procesul a ajuns la final, iar judecătorii n-au putut să facă altceva decât să dea o sentință de achitare, pentru că de condamnat n-ar fi putut s-o condamne decât pe procuroare, pentru incompetență și abuzuri. Dar asta nu este sarcina instanței, ci a altor foruri. Faptul că un vinovat - vizibil cu ochiul liber - este agățat de alți inculpați, cărora în decursul cercetării li s-a refuzat orice drept la apărare pe motiv că era târziu și dosarul trebuia închis, reprezintă una dintre metodele unui tip de justiție pe care sistemele moderne, democratice, le refuză. Iar instanța - pasibilă de mustrări prezidențiale - a procedat corect: pe baza a ce pusese procurorul în dosar nu se putea da o altfel de sentință. Este nu doar eșecul unui procedeu revolut - „lotul” -, dar și al unei maniere iresponsabile de a aborda actul de justiție. Și principiul său fundamental: vinovăția trebuie dovedită, dincolo de orice dubiu!