Absurdul justițiar

În loc să se tot întoarcă pe față și pe dos modificările generale aduse de echipa de vreo 8 experți care au încasat fiecare câte 100.000 de euro pentru efortul de a zăpăci total percepția asupra justiției prin noile coduri, Parlamentul ar trebui să dezbată și decretul de grațiere al lui Băsescu de ieri. Vor avea, domnii parlamentari, o imagine mai clară a ceea ce se întâmplă în justiția românească și unde ar trebui umblat. Sunt trei cazuri, pe care presa le-a adus deja în atenția publicului: doi bătrâni, unul în vârstă de 78 de ani și altul de 80 de ani, care au înfundat pușcăria pe mai mulți ani pentru groaznica faptă de a nu respecta niște hotărâri judecătorești. Este vorba despre adânca culpă de a fi mutat niște țăruși, înfipți de executorii judecătorești, în niște parcele despre care condamnații trăiau cu convingerea că le-ar aparține, până când instanța a hotărât altceva. Avem aici de-a face cu o speță cvasi-generală, mai ales în lumea satelor, unde exproprierile, naționalizările, decesele sau alte evenimente de acest gen au determinat neînțelegeri cronice între vecini sau rude de diferite grade. Sunt conflicte determinate de faptul că și reclamanții, și făptașii consideră că dreptatea e de partea lor și cum nimeni nu-i poate convinge, recurg la un soi clasic de auto-justiție. În mod regretabil, reglementarea juridică incompletă sau neconvingătoare, prelungește aceste conflicte până la finaluri regretabile. Un simplu gest de frondă sau nervozitate îi trimite pe făptași la ocnă pentru ani buni, indiferent de vârstă sau de starea sănătății. În timp ce bandiți cu gulere albe sau tâlhari violenți ies din pușcării pe bandă, din motiv că nu pot suporta detenția, acești amărâți rămân să plătească - cu viața până la urmă - vina de a li se fi sădit în suflete, după o practică istorică, neîncrederea în capacitatea de a face dreptate a justiției. Cel de-al treilea caz relevă o monstruozitate juridică: o altă amărâtă, care pleacă de acasă lăsând un copil și își face o altă familie, este băgată la pârnaie pentru abandon familial! Deși are patru copii mici, pe care nu are cui să-i lase. Noua familie trăiește într-o sărăcie lucie, nevând nici măcar ce să mănânce, darmite să mai plătească și o pensie alimentară pentru copilul „abandonat”, acum în vârstă de 14 ani! În timp ce femeia ispășește în celulă, cei patru micuți plâng de foame, alături de un tată neputincios și dezorientat de obligațiile cărora nu poate să le facă față. Președintele Băsescu a făcut bine ce a făcut. Nici n-ar fi putut să rămână nepăsător la aceste cazuri. Mă întreb însă cu ce inimă, cu câtă liniște au dat sentințele judecătorii care i-au trimis pe acești nefericiți dincolo de gratii? Și cât de modern, cât de european este un Cod Penal care conservă asemenea absurdități?