A XVIII-a ediție a CM de Fotbal (VI)

La Congresul FIFA din 1936, de la Berlin, cel care a desemnat Italia drept gazda ediției a treia a „Cupei Mondiale”, Germania a solicitat organizarea ediției viitoare din 1942. Dar în acel an ’42, trupele hitleriste se aflau la Stalingrad, pentru că nu se stinseseră bine ecourile finalei italiano – ungare și războiul a pus stăpânire pe Europa. În toamna lui ’38, Cehoslovacia fusese ocupată de trupele Wermachtului. Peste un an, aceleași trupe, fără să declare război, invadează Polonia. Anglia și Franța, solidare cu țările atacate, declară război Germaniei. Japonia debarcă mai întâi în China, în noiembrie ’40, iar peste un an, atacă baza navală americană de la Pearl Harbor și cataclismul mondial a început. Războiul a răscolit întreaga Europă, cui mai trăgea inima la sport. Flăcările celei de-a doua conflagrații mondiale, s-au stins pe 9 mai 1945, când a fost proclamată ziua victoriei, dar înverșunații japonezi au continuat până pe 31 august 1945, când numai bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki i-au liniștit. Toate aceste frământări au dus la întârzierea reluării Jocurilor Olimpice din 1948 și a mondialului fotbalistic în 1950. Primul Congres de după război Fotbalul revine în discuție la puțin timp după ce s-a instaurat pacea mondială. Pe 25 iulie 1946, Luxemburgul găzduiește primul Congres FIFA postbelic, Congres care, prin hotărârile luate, a fost decretat drept istoric. Era congresul cu numărul 25, prilej cu care Jules Rimet a fost reales în funcția de președinte. S-a hotărât ca începând de la ediția a patra a „mondialelor”, „Cupa Mondială” să poarte denumirea de „Cupa Jules Rimet”, datorită „serviciilor pe care președintele Federației franceze le-a adus Federației Internaționale, în timpul anilor grei de război”. Congresul a salutat cu aplauze reîntoarcerea federațiilor engleze, în marea familie a fotbalului mondial, pe care o părăsise în 1929. Forul mondial al fotbalului a primit aderarea URSS-ului. Două țări considerate de dezlănțuirea războiului, Germania și Japonia, au fost excluse. În ultima zi a lucrărilor, pe ordinea de zi figura alegerea țării ce va organiza ediția a patra a mondialului. Încă din 1938, Brazilia solicitase ca după două ediții disputate în Europa, următoarea să fie rezervată Americii de Sud. De altfel, Jules Rimet făcuse în 1939 o vizită în țările latino – americane și le luase pulsul. Dacă la Congresul din 1946 s-au purtat discuții și s-au făcut cunoscute intențiile de organizare a celui de-al patrulea turneu, hotărârea a fost luată în 1948, în favoarea Braziliei. Era o țară ce nu fusese implicată în dezastruosul război mondial. Sud – americanii și-au exprimat dorința ca acest campionat mondial să fie turneul secolului din toate punctele de vedere, inclusiv constituirea unui stadion de 200.000 de locuri. Cel mai mare stadion din lume Brazilia își începuse ofensiva de superputere în lume, încă din Franța ’38, unde cu puțină șansă putea ajunge în finală. A terminat pe locul 3 și-și dorea ca acum, în calitatea de gazdă, să urce mai sus. Sud – americanii au început construirea imensului stadion, cel mai mare din lume, încă din 1948, într-un ritm alert, dar cu toate acestea, lucrările de finisare se mai executau și în anul 1950, în timpul desfășurării Jocurilor din grupe. Era un stadion gigant, prin dimensiunile sale, totodată original, prin concepția sa. Cei 220.000 de spectatori care puteau lua loc în tribunele acestui colos de oțel, aveau o vizibilitate perfectă din orice colț al lui, iar tribunele erau acoperite fără să fi fost necesari piloni de susținere. Este și la ora actuală cel mai mare stadion al lumii, dar întreținerea lui are costuri imense. Renunțări în lanț La întreceri s-au înscris inițial 38 de țări, dar numai 16 puteau ajunge la turneul final din Brazilia. Pentru aceasta, s-au organizat nouă grupe preliminare pe zone geografice. Pentru a-și asigura participarea unor formații din zona Marii Britanii, le-a aranjat pe acestea într-o singură grupă, din care să se califice două echipe. Au fost și grupe cu numai două sau trei echipe. La preliminarii s-au prezentat însă numai 23 de reprezentative, iar cu cele două calificate din oficiu, erau 25, față de 38, înscrise inițial. Niciuna din țările de după cortina de fier, aservite URSS-ului, nu s-a înscris. Excepție a făcut Iugoslavia, care făcuse o deschidere spre occident, prin cursa de calificare, s-a retras Scoția, care, prin ocuparea locului 2 în prima grupă, primise dreptul de participare. Apoi, Austria, ceea ce i-a permis Turciei să se califice fără luptă. În cele din urmă și aceasta a renunțat. La fel a procedat și India, calificată direct prin retragerea Filipinelor și Brunei. Refuzul de a participa a venit și din partea unor țări vecine, care nu aveau probleme de transport, precum Argentina, Ecuador, Peru, Bolivia sau Chile. Peru și Ecuadorul au deschis drum liber, fără luptă, Paraguayului, iar Mexicul și SUA s-au calificat în dauna Cubei. În fața acestui val de renunțări, organizatorii au fost nevoiți să-i invite pe francezi, care fuseseră eliminați de iugoslavi și pe portughezi, pentru afinități de limbă, dar spre dezamăgirea brazilienilor, ambele au refuzat. Datorită acestor forfait-uri, ca și în 1930, numărul participantelor s-a redus la 13, o istorie care se repeta după 20 de ani și tot într-o țară sud – americană. Se punea serios problema cum va fi considerată viitoarea câștigătoare a turneului final, dacă atâtea mari puteri absentau. Față de 1930, din Europa participau două echipe în plus (6), dar era prezentă Anglia, ce revenea după 22 de ani, mai era campioana ultimelor două ediții, Italia. Un nou sistem de disputare Brazilienii au fost împotriva organizării turneului final, în sistem eliminatoriu, propunând ca prima fază să se dispute pe grupe, în sistem turneu, cu meciuri simple. Așa că cele 16 pretinse calificate, au fost împărțite în patru grupe, dar două dintre ele, prin forfait-ul celor trei echipe (Scoția, Franța și Portugalia), au avut trei și respectiv două grupe. Cea mai avantajată a fost Uruguay-ul, care, în grupa a patra, a susținut un singur meci, cu Bolivia, pe care a zdrobit-o cu un sec 8-0. Schimbarea sistemului era, în ideea brazilienilor, mai aproape de adevăr. Pentru că într-un sistem eliminatoriu, se conta pe forma de moment a unei formații, pe când în sistemul propus pe grupe, era de durată, o echipă nefiind eliminată direct. Italia și Anglia KO Meciul de deschidere de pe Maracana, din 24 iunie, revine gazdelor. Brazilia are un adversar comod în naționala Mexicului, pe care o învinge cu 4-0. Pe 29 iunie, în grupa a doua, se produce marea surpriză a ediției. Necunoscuta echipă a Statelor Unite, practic, o formație de amatori, învinge Anglia printr-un gol înscris în minutul 38, prin Gaetjens. Peste alte cinci zile, Spania învinge și ea Anglia, cu același scor, 1-0, scoțând Albionul din turneul final. Tot ca o surpriză, dar de proporții mai mici, se produce în grupa a treia, unde, Suedia dispune de campioana mondială, Italia, cu 3-2 și o scoate din grupa finală, care va desemna noua echipă galonată. Încă dinaintea mondialului brazilian, fostul selecționer al Italiei, care a condus-o spre cele două titluri, declara că: „Echipa nu mai are forța din trecut”. Echipa Italiei se afla încă sub imperiul catastrofei de la Superga, în care pieriseră jucătorii echipei Torino, jucători care formau scheletul celebrei. Echipa Italiei se afla încă sub imperiul catastrofei de la Superga, în care pieriseră jucătorii echipei Torino, jucători care formau scheletul celebrei „Squadra Azzura”. Grupa finală Câștigătoarele celor patru grupe au format grupa finală. Brazilia, în grupa I, se împiedicase de Elveția, care i-a luat un punct (2-2), dar a trecut de Iugoslavia (2-0) și așa cum am arătat în deschiderea ediției de Mexic (4-0). În cea de-a doua, în care Anglia a fost masacrată, Spania s-a detașat net (3-1 cu SUA, 1-0 cu Anglia și 2-0 cu Chile). În cea de-a treia, după ce a învins Italia cu 3-2, Suedia s-a mulțumit cu un egal cu Paraguay (2-2). A patra era Uruguayul, avantajată de neprezentarea celor două europene. În grupa finală, brazilienii debu-tează furtunos, înving cu 7-1 Suedia și 6-1 Spania, cele două echipe, care în grupe depășise Italia și respectiv Anglia. Se părea că nimic nu le putea sta în cale, mai ales că Uruguayul lupta din greu, să poată să prindă locul secund. Cu aceiași adversari, campionii din ’30 au făcut o figură ștearsă. Au terminat la egalitate cu Spania (2-2) și au învins greu Suedia. În ultimul meci, formația gazdă avea nevoie de un rezultat de egalitate pentru a se încorona cu titlul mondial. Tragedia ultimului meci Meciul Brazilia – Uruguay din ultima zi a turneului final (16 iulie), a adunat pe Maracana 200.000 de spectatori. Meciul, deși nu era o finală în sensul cert al cuvântului, el va desemna cea de-a patra campioană a lumii. Totul părea o simplă formalitate pentru echipa „Cariocas”. Echipa „celestă”, nerecomandată de rezultatele obținute, avea o singură șansă, victoria, ceea ce pentru toată lumea părea o utopie. Meciul, însă a constituit o adevărată „execuție” a echipei braziliene, în fața propriilor susținători. Jucători renumiți în acea perioadă, s-au cam purtat ca niște diletanți în teren. Deși brazilienii au început, cum toată lumea se aștepta, în stilul caracteristic, în minutul 47, Friaco reușește să deschidă scorul. Tribunele exultă, iau foc. Dar, stupoare, gazdele reduc motoarele, permițând lui Schiafino, după o pasă de la Perez, să egaleze: 1-1. Cel mai bun jucător uruguayan, Gigghia, ia o minge, trece de întreaga apărare braziliană și ajunge față în față cu portarul Barbosa. Cu mult calm îl ridiculizează și introduce balonul în plasă. Finalul le aparține. Întregul stadion este o mare mută. La fluierul final, nimănui nu-i venea să creadă că Brazilia a pierdut. Uruguayul triumfa pentru a doua oară, în 20 de ani. Campioana a prezentat echipa: Maspoli – M. Gonzales, Tejera – Gambetta, Varela, Andrade – Gigghia, Perez, Miguez, Schiaffino, Moran.