A plecat de pe strada Maiakovski, s-a întors pe strada Sfântul Ioan

În deceniul sovietic al Braşovului (1950-1960), oraşul purta pe străzi numele sovietice cu care nu avea nicio treabă, dar erau pe agenda „mai marilor zilei” în dorinţa de spălare a creierului şi formare a „Omului Nou”. În deceniul sovietic al Braşovului, viaţa avea un alt curs, iar pentru cei ce nu rezonau cu „lumina de la Răsărit”, lucrurile erau şi mai grele. A înteles-o din plin, peste ani, Noemi Ruth, care s-a născut în oraşul de la poalele Tâmpei, a plecat cu familia în Israel, apoi a revenit prima dată în oraşul natal la începutul anilor 2000. Abia în acest an, într-o vizită în Braşov, a reintrat în casa părintească, ca oaspete cazat. După mai bine de jumătate de veac.

Începutul unei copilării într-un Braşov „muncitoresc”, pe potriva dorinţei sovietice
Noemi Ruth s-a născut în aprilie 1952, în oraşul Stalin, cum s-a numit Braşovul în acea vreme. A locuit într-o casă pe strada Sfântul Ioan, - pe atunci Maiakovski - de unde a plecat în anul 1961. Din cauza faptului că viaţa devenise imposibilă, după cum ne spune, deşi părinţii ei au făcut tot ce au putut pentru a-i feri, pe ea şi pe fratele ei, de realităţile cruntului deceniu sovietic din Braşov.  „Am avut o copilărie minunată, pentru că am avut părinţi, vecini şi rude minunate şi eram copii inocenţi, dar nu ştiam ce se întâmpla în jurul nostru, iar viaţa devenise imposibilă pentru noi, evreii, să stăm aici. Tatăl meu şi-a pierdut slujba de mai multe ori, de fiecare dată când cerea să plecăm în Israel era dat afară de la serviciu. Şi viaţa devenise imposibilă. Mama se întorsese de la Auschwitz, nu mi-am cunoscut niciodată bunicii, care au fost ucişi, tatăl meu a luat parte la Marşul Morţii, în Ucraina. Ei nu au vrut să vorbească despre astea. Voiau ca noi să creştem inocenţi şi fericiţi”, ne povesteşte Noemi Ruth.
La început, deţineau întregul etaj al casei. Însă, treptat, camerele le-au fost luate şi în ele au fost aduse să locuiască alte familii. Ei au mai rămas cu o cămăruţă, cu baie şi bucătărie, şi femeia îşi aminteşte şi acum unde erau pătuţurile în care au dormit ea şi fratele ei – „Aici era pătuţul meu, acolo era al fratelui meu” -, unde dormeau părinţii ei, unde era maşina de cusut a mamei, cu care reuşeau să supravieţuiască. Totul într-o singură cameră. Chiar şi în acea atmosferă, Noemi se bucura de copilărie, deşi ne povesteşte şi cum, într-o zi, profesoara cu care lua lecţii de pian dispăruse sau cum încercase să intre în şcoala de balet, dar fusese respinsă, pe motiv că ar fi fost prea slabă. Îşi aminteşte şi de „informatorul” de la ei din curte, pe care îl ştiau, dar, copii fiind, nu prea înţelegeau ce este el. Şi strada murdară pe care se jucau cu ceilalţi copii.

O cravată de pionier şi nedreptatea care a modelat-o
Întipărit în memorie rămâne, însă, episodul cravatei de pionier, pe care şi-a dorit-o şi chiar exersase de nenumărate ori, până a învăţat să lege corect cravata. S-a întâmplat în clasa a II-a. „Primii 10 elevi din clasă, ei erau cei care primeau cravata. Eu nu eram printre ei prima dată. Eram foarte tristă. După câteva luni, un al doilea grup o primea. Erau alţi 10 copii. Şi atunci am simţit că nu e drept. Am ajuns acasă şi eram atât de tristă şi plângeam şi-i spuneam tatălui meu că vreau cravata roşie. El îmi spunea că nu pot să o primesc, iar eu spuneam că o vreau, că o merit. El îmi spunea că nu pot să o primesc pentru că plecăm în curând din România şi va trebui să o înapoiez, de aceea nu pot să mi-o dea”, rememorează Noemi Ruth.
A simţit acest lucru ca pe o profundă nedreptate şi acest lucru a determinat-o ca, peste ani, să devină activă în politică şi să lupte împotriva unor asemenea situaţii.  
Plimbându-se pe palier, ne povesteşte şi de atelierul vecinului pictor care primea comenzi din partea puterii de a ilustra viaţa fericită din România sovietizată: ţărani fericiţi, belşug pentru oamenii muncii, chipuri fericite. Toate acestea erau afişate la marile sărbători naţionale, 1 Mai şi 23 august.
În 1961 au reuşit să plece din România, iar în primii ani le-a fost extrem de greu, ne mărturiseşte. Apoi lucrurile s-au aşezat. Mult mai târziu şi-a cunoscut soţul, un suedez, iar de atunci, viaţa ei s-a desfăşurat în Suedia. Braşovul nu l-a uitat. BRAŞOV rămâne pentru ea, chiar dacă a trăit realitatea oraşului Stalin.

„Stafia” „Tătucului popoarelor” din parcul central
A revenit pentru prima dată în Braşov în 2004 şi s-a bucurat de aerul de libertate pe care îl respira oraşul natal. Deşi, atunci, ca şi acum, îşi aminteşte de statuia „tătucului popoarelor” ce veghea muncitorii braşoveni dintr-un capăt al parcului Nicolae Titulescu. „Îmi amintesc propaganda rusească din şcoală. Totul era în roşu şi alb, în fiecare clasă erau tablouri ale lui Lenin şi Stalin, unul lângă celălalt, iar la şcoală învăţam despre eroii sovietici. Ştiţi, locului acesta îi spunea Piaţa Eroilor Sovietici. Strada pe care suntem acum se numea Maiakovski. Cine a ales aşa? Ea a fost întotdeauna Sfântul Ioan. De statuia lui Stalin îmi amintesc. Era un colos de ciment, stătea acolo. În 61, când am plecat, îmi amintesc clar, statuia era acolo”, ne mai spune Noemi.
În acest an, alături de ea, în casa părintească au venit, pentru prima dată, şi copiii ei, alături de nepoţel. Acum a fost o vizită scurtă, dar Noemi Ruth spune că se va întoarce în Braşov.

Foto: Andrei Paul