9/11 şi 11/9

Sunt două momente de şoc pentru istoria recentă a Americii. Atacul terorist din 2001 şi câştigarea alegerilor de către Donald Trump în 2016. Ambele cu consecinţe importante în existenţa nu doar a naţiunii americane, dar şi a întregii lumi civilizate. Ce au în comun cele două date? Zguduirea din temelii a unei societăţi intrate într-o profundă stagnare instituţională, dar şi emoţională.
Atacurile teroriste au arătat cât de vulnerabilă era cea mai puternic înarmată naţiune de pe glob, în faţa unor lovituri atipice pentru a căror contracarare s-a dovedit complet nepregătită. Îmi imaginez ce era  în sufletul şi în mintea lui Bush când citea pe dos  o carte la şcoala  la care se afla când a primit vestea atacării WTC. Nimeni nu-l putea asigura că acesta nu era sfârşitul civilizaţiei statale americane şi că fusese doar un avertisment. Unul de o duritate inimaginabilă. Acţiunea pusă în operă cu o diabolică genialitate de oamenii lui Osama binLaden a modificat fundamental obiectivele politicii exerne americane şi strategiile pe termen lung. Războiul rece ideologic facea loc războiului fierbinte antiterorist. Pe acest val economia americană de Apărare se revigora pe seama noilor necesităţi de dotare şi a tehnicilor specifice utilizate. Nu mai puţin important este şi faptul că americanii, care au conştientizat pericolul islamist, au reuşit să facă în aşa fel încât acest sentiment să poată coexista  cu respectul pentru o importantă minoritate religioasă neradicalizată.
Rezultatul surprinzător al alegerilor din 9 noiembrie a pus în lumină o serie de tendinţe şi de reacţii care nu au avut până atunci prilejul să se manifeste în mod concertat. A fost reacţia „majorităţii tăcute” la excesele minoritare declanşate de o „corectitudine politică” ce ajunsese să meargă împotriva interesului general al societăţii şi statului. Alegătorii au văzut în persoana lui Hillary Clinton tendinţa unei generalizări dinastice, declanşată odată cu familia Bush şi continuată cu familia fostei prime doamne. 12 ani cu Bush şi alţi 12 - sau chiar 16 - cu Clintonii era mai mult decât tot ce suportase naţiunea americană de-a lungul istoriei sale prezidenţiale. Excepţia numită Roosevelt s-a manifestat doar 13 ani, dar în cu totul alte circumstanţe şi condiţii istorice. Mai mult, cele două familii perpetuau un model de politicianism în care oamenii nu mai aveau încredere, care rotea aceleaşi personaje, aceleaşi lozinci şi aceleaşi obiceiuri. Vijelia Trump venea cu un alt limbaj şi cu alte motivaţii. Donald nu mai era politicianul care depindea strict de politică şi care nu ştia să mai facă şi altceva. Era un simbol al visului american, al celui care răzbate spre vârfuri prin propriile sale puteri. Şi care - mai ales - spune lucrurilor pe nume, fără să se teamă că va afecta multele susceptibilităţi alimentate de corectitudinea politică.
Dacă acesta este mesajul pe care l-au dat alegătorii, este limpede că preşedintele Trump va trebui să rămână, în linii mari, consecvent acestor direcţii. Pe care, însă, va trebui să le armonizeze cu rigorile instituţionale  ale funcţiei prezidenţiale. Lucru destul de dificil, dar pe care va trebui să-l realizeze pentru a-şi confirma propriul statut. In siajul său, întreaga politică americană va trebui să se schimbe şi să se adapteze cerinţelor majorităţii tăcute care şi-a exprimat atât de limpede opţiunea. Şi care va fi gata să sancţioneze întoarcerea la vechile obiceiuri...