31 de ani şi o concluzie: „Îmi pare rău că n-am emigrat”

31 de ani de la Revolta muncitorilor de la fosta „Steagu Roşu” au fost marcaţi, joi, atât în cadrul şedinţei de Consiliu Local, dar şi printr-un ceremonial de depunere de flori şi coroane la troiţa de la Spitalul Judeţean, acolo unde, în vremea regimului de tristă amintire se auzea „Deşteaptă-te, române!”.
Ceremonia a început cu intonarea cântecului reamintit în 1987 şi a continuat cu slujba religioasă, oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu protopopul Braşovului, pr. Gheorghe Dănuţ Benga, de pomenire a eroilor dispăruţi în anii ce au urmat revoltei. Este vorba de 21 „novembrişti”, deja, la care se adaugă din acest an Doina Cornea - care s-a solidarizat, împreună cu fiul ei, din prima clipă şi au fost arestaţi atunci.
La ceremonial au participat, alături de foşti muncitori, şi autorităţile locale şi judeţene.
„Este un moment important, care trebuie onorat, cinstit cum se cuvine. Tocmai de aceea am avut şi şedinţa de Consiliu Local astăzi (joi – n.r.), pentru a cinsti acest moment”, a precizat George Scripcaru, primar municipiul Braşov.
„31 de ani de la revolta muncitorilor, este un eveniment care ţine de identitatea noastră, a braşovenilor, este un eveniment emoţionant, care ne aminteşte de acele vremuri grele, dar şi de faptul că au existat atunci oameni care au avut curajul să se ridice împotrivă”, a spus şi Adrian Veştea, preşedinte Consiliul Judeţean Braşov.

Au ieşit pentru copiii lor, care şi-au făcut un viitor mai bun în alte ţări
În urmă cu 31 de ani, de la Braşov se auzeau primele lozinci împotriva lui Ceauşescu, împotriva comunismului. Muncitorii braşoveni, sătui de foame, de frig, de întuneric, de teamă, dar mai ales cu salarii tăiate, au ieşit şi au strigat împotriva orânduirii, cu multe speranţe, care au fost brutal înăbuşite, în urma anchetelor şi torturilor. După 31 de ani, însă, „novembriştii” sunt dezamăgiţi. Nu este ce se aşteptau. „După Revoluţie, am crezut că o să fie mai bine. Dacă ştiam că va fi la fel, îmi pare rău că n-am emigrat. (...) Sistemul a funcţionat în continuare. Iată, au trecut 31 de ani din 1987 şi n-a fost nimeni condamnat pentru torturile la care am fost supuşi atunci”, a spus Marius Boeriu, preşedinte Asociaţia 15 Noiembrie 1987.
La fel de dezamăgită este şi o altă doamnă. „Îmi pare rău că trebuie să spun că fetei îi este foarte bine la Londra, când aş fi putut spune că îi este foarte bine aici”, sintetizează aceasta.

Semnalul că se poate, coşmarul poate avea un sfârşit
15 Noiembrie 1987 a însemnat, în fapt, semnalul că se poate, coşmarul poate avea un sfârşit.

Muncitorii de la Uzina Steagul Roşu Braşov, cărora li s-au alăturat mii de braşoveni, se revoltau împotriva sistemului comunist. Erau primii români care aveau curajul să îşi strige nemulţumirile în stradă.
Primele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987, la Secţia 440 „Matriţe”. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar jumătate din bani. Muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele.
15 noiembrie 1987 a fost o zi de duminică. Şi zi lucrătoare, ca aproape toate duminicile din acea vreme, când Ceauşescu obliga cetăţenii „să strângă cureaua” pentru plata datoriei externe. În plus, un „nou prilej de sărbătoare”, pentru că pe 15 noiembrie 1987 se votau deputaţii pentru consiliile populare locale.
La ora 7.00 au sosit şi muncitorii din schimbul I, aşa că starea de agitaţie şi protestele s-au amplificat. În jurul orei 8.00 circa patru mii de muncitori erau adunaţi la porţile acesteia. În jurul orei 11.00 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Judeţean al PCR. La ieşirea din întreprindere, majoritatea protestatarilor ezită şi se retrag, iar coloana care porneşte spre Consiliul Judeţean al P.C.R. este alcătuită doar din circa 400 de oameni.
Iniţial demonstranţii au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare şi căldură!”, „Vrem banii noştri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină şi căldură!” şi „Vrem pâine fără cartelă!”. În centrul oraşului, li se alătură  mii de muncitori de la Tractorul, Hidromecanica, elevi, studenţi şi alţi locuitori. Din acest moment, oamenii au scandat sloganuri precum „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”.
Ajunsă în centrul oraşului, mulţimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Judeţean de Partid şi sediul primăriei, aruncând în piaţă portretele lui Ceauşescu şi alimente de la cantina Partidului, prohibite pentru omul de rând.
La sosirea serii, forţele de Securitate şi armata au înconjurat zona centrală a oraşului şi au împrăştiat prin forţă revolta. Din aceeaşi seară au început şi arestările, au fost sute de oameni care au fost mai apoi torturaţi. În urma procesului, 61 de muncitori braşoveni au fost condamnaţi la închisoare cu executarea pedepsei la locul de muncă sau cu suspendarea condiţionată a pedepsei (între 6 luni şi 3 ani). Din cei 61 de oameni condamnaţi, 17 au fost trimişi la muncă în alte judeţe. Ei nu aveau voie să părăsească noile localităţi de reşedinţă fără acordul Miliţiei. Reprimarea revoltei nu a putut opri scânteia care avea să devină vâlvătaie în Decembrie 1989, dar nimeni nu a fost încă pedepsit pentru torturile şi umilinţele la care au fost supuşi oamenii arestaţi şi apoi persecutaţi doi ani.