24 de ore

Cu 24 de ore înaintea deznodământului în cea mai bezmetică şi fără rost dispută politică, taberele şi oamenii se rearanjează în funcţie de oportunităţi şi nădejdi. Să trecem în revistă principalele „telegrame” ale acestui interval care prefaţează cea mai lungă (la propriu) zi a anului:
Greu de imaginat pentru Dragnea şi Compania furtuna pe care avea să o declanşeze „nevinovata” tranzacţie cu ungurii: aprobarea de proiecte legislative restante contra voturi la moţiunea de cenzură. În special Ziua maghiarimii de la 15 martie a provocat o adevărată filipică din partea lui Băsescu care a acuzat PSD-ul de „vânzare de ţară” şi incapacitate de guvernare, într-o declaraţie în care l-a citat pe Eminescu (nu pe Cărtărescu) cu a sa celebră invocare a lui Dracula, pardon, Vlad Ţepeş STOP Reacţii asemănătoare au venit şi din partea celorlalte formaţiuni din opoziţie, ba chiar şi din partea preşedintelui Iohannis, care s-a declarat ferm împotriva oricărei autonomii pe criterii etnice STOP  Noaptea şi zarva de pe TV-uri s-au dovedit sfetnici buni, aşa încât a doua zi (tot o marţi!) înţelegerea cu UDMR a fost denunţată, iar grijile faţă de numărul de voturi de la moţiune s-au înteţit STOP  În stilul „podului de la Agigea” Tăriceanu a concluzionat că „nu aveam timp să facem o treabă serioasă şi responsabilă” (acceptând implicit ideea că ce au făcut nu a fost nici serios şi nici responsabil), iar Dragnea l-a luat pe salvatorul „nu” în braţele-i vânjoase: „Eu am spus exact ce s-a afirmat, că nu facem nici un fel de troc!” STOP  Referindu-se probabil la ideea că din motive neclare îi căzuseră cu TRONC cererile maghiare exact atunci STOP  Drept urmare ungurii au abandonat ideea că ceea ce dorea să facă partidul cu premierul său era perfect legitim, lăsându-i pe pesedişti să se spele pe cap cu voturile pe care le aveau STOP  Scrofulos la datorie şi gândindu-se doar la binele ţării - cu orice preţ - Grindeanu a anunţat obişnuita şedinţă de Guvern, cu ordine de zi ca la carte, dar care s-a anulat din lipsă de... cvorum: secretarii de stat au absentat în bloc şi lui Grindeanu nu i-a mai rămas decât să dezbată cu secretarul general şi cu vicepremierul ăla de la Telecomunicaţii pe cine dintre rudele sau prietenii lui Dragnea să mai dea afară STOP  Între timp toată lumea tratează cu toată lumea, iar în prognoze apare, ca de obicei, numele lui Florin Georgescu drept candidat la şefia guvernului, de parcă acesta ar fi nebun să dea tihna şi banii de la Banca Naţională, pe nebunia şi austeritatea de la Guvern STOP  Tactica adoptată de cuplul comico-fantezist Sorin  Copilul Minune şi Victor Fără Frică pe ultimii centimetri ai fulminantei lor guvernări este  cea strămoşească, a pârjolului în calea năvălitorilor, otrăvirea fântânilor, incendierea conacelor şi demiterea partizanilor...

(PS. Vezi în continuare „Punctul pe Y de acum 10 ani)

Litoralul - o politică de forţă
Week-end-ul trecut a fost cel de-al doilea din acest sezon în care litoralul românesc a dat senzaţia unui teritoriu activ. Spre deosebire de vecinii noştri de la sud, unde sezonul s-a deschis, din plin, încă de la începutul lunii mai, noi mai aşteptăm. „Tradiţia” ultimilor ani deschide litoralul pe la 1 iulie şi-l închide după jumătatea lui august. Vreo şase săptămâni doar stau la dispoziţia celor care vor să se recreeze la soare şi la mare, pe plajele strămoşeşti. Cum de s-a scurtat în aşa hal sezonul românesc? Ce s-a întâmplat cu el?
Nu sunt nostalgic, dar nu pot să nu-mi amintesc cum, prin anii ‚70, pe când eram june reporter la „Informaţia Bucureştiului”, plecăm în delegaţie pe litoral încă de pe la 15 mai, să văd şi să scriu despre cum îşi reface poporul forţa de muncă în restaurantele-cantine şi în hotelurile-dormitor de pe malul Mării Negre. Concediul la mare era o noţiune prezentă în viaţă mai fiecărui român. Ceea ce se făcea pe atunci la noi era mai degrabă un serviciu social decât turism. La preţuri pe măsură confortului existent, valurile de turişti măturau conştiincioase litoralul, din mai până la sfârşitul lui septembrie. Printre ei, câteva oaze privite cu jind: hotelurile care cazau turişti străini. Plătitori de valută - valută pentru care regimul şi-ar fi vândut şi sufletul. Atât era această de atractivă încât pachetele turistice se vindeau la preţuri derizorii. Un sejur de două săptămâni, cu avion cu tot, îl costa pe şomerul german doar vreo 300 de mărci - mai puţin decât ar fi cheltuit stând acasă! Pe litoralul românesc el devenea rege, i se închinau chelnerii pentru ciubucul infim, iar diriguitorii turismului făceau sluj în faţa lui.
Nu mai este aşa. Azi, turismul românesc de pe litoral nu se mai închină în faţa vizitatorului străin. E drept că acesta îşi face tot mai puţin simţită prezenţa. Azi e la preţ turistul român cu bani, care poate fi jumulit cu propriul său concurs. Care se dă în stambă cu orice prilej, etalându-şi nouă bogăţie. Pentru el este suficient ceea ce este şi managerii noştri nu-şi mai bat capul nici să prelungească sezonul şi nici să îmbunătăţească serviciile. În cele şase săptămâni de vârf clienţii vin acum, că n-au unde să se ducă altundeva, şi plătesc cât li se cere pentru servicii pe care pe altundeva le-ar respinge viguros. Aici suntem la noi acasă şi înghiţim, din patriotism, orice. Inclusiv decalajul care se tot măreşte între noi şi ceilalţi prestatori de servicii de vacanţă.