16 tați cu 56 de copii în Penitenciarul Codlea

Duminică am avut împreună cu colaboratorii mei de la Serviciul Umanitar pentru Penitenciare o acțiune de anvergură care m-a marcat atât pe mine cât și pe ei. Ne-am propus cu ocazia sărbătorilor de iarnă să facem o bucurie deținuților nevizitați de familie datorită lipsurilor financiare ajutându-i să fie împreună cu ocazia unei serbări ținute de un cor de copiii. Departamentul socio-educativ din Penitenciarul Codlea ne-a pus la dispoziție o listă cu 16 persoane private de libertate cărora urma să le aducem copiii și soțiile sau soții. Acest lucru nu urma să fie ușor deoarece adresele erau destul de răspândite în județele Brașov și Covasna. Părea chiar periculos ce ne-am propus să facem și, de aceea, responsabilii din Penitenciar ne-au sugerat să apeleze la autoritățile locale pentru a anunța familiile infractorilor să vină la o anumită oră în fața primăriei pentru a-i duce cu mașinile noastre la acea serbare. Însă, din prea mult curaj, am refuzat acest ajutor afirmând că nu ne este frică să pătrundem în cartierele sau satele locuite de țigani chiar dacă unii dintre ei se aflau închiși la Codlea pentru fapte grave. De aceea am avut parte de diferite peripeții iar pe viitor nu vom refuza ajutorul autorităților. Am avut timp aproape o lună pentru a pune la punct toate detaliile acestei acțiuni și, acum, privind în urmă, realizez că am fi avut nevoie de două luni pentru ca totul să meargă bine. Acțiunea a fost grea și complicată. În primul rând a fost necesar să găsesc voluntari să se implice într-o acțiune care avea loc în preajma sărbătorilor când toată lumea e ocupată până peste cap. Apoi a fost necesar să găsesc persoane dispuse să sponsorizeze cadourile ce urmau să fie oferite atât copiilor și mamelor lor cât și deținuților ce urmau să fie prezenți la manifestare. Și știm că banii nu prea ne ajung de sărbători. Apoi aveam nevoie de un grup de copii care să ofere un program artistic de calitate. De mare folos mi-a fost faptul că am putut apela la biserica adventistă din Brașov iar în urma apelului s-au anunțat atât voluntari posesori de autovehicole, cât și sponsori care au pregătit, cumpărat și ambalat cadouri pentru cei 56 de copii ai deținuților. Copii care urmau să susțină programul au zis Da la prima invitație. Privind în urmă îmi dau seama cât a costat în realitate acest proiect. Pentru cei 16 deținuți cărora urma să li se aducă familia la acest program s-au pregătit:  16 șoferi împreună cu mașinile personale  8 responsabili SUP cu diferite responsabilități de organizare  20 de copii care au prezentat un frumos program despre FULGUL DE NEA  7 instructori care au pregătit programul cu copiii  aproximativ 40 de sponsori care au pregătit personal cadourile pentru copii.  Un număr de angajați ai Penitenciarului care au contribuit la buna desfășurare a evenimentului Deci, pentru 16 deținuți, au fost aduși în Penitenciarul Codlea 56 de copii, 18 mame, tați sau asistenți maternali care au grijă de acești copii. Pentru aceștia și s-au mobilizat aproximativ 90 de voluntari care s-au îngrijit să aibă loc această serbare cu durata de o oră. La aceasta se adaugă întreg personalul Penitenciarului care a avut responsabilități la acest program. Nu cunosc numărul lor dar știu că și dânșii au fost mulți. Practic, pentru o oră de fericire cu familia, pentru un deținut au lucrat mai mult de șapte oameni. Pentru o oră de fericire în sala Clubului Penitenciarului a fost necesare zeci de ore de convorbiri telefonice pentru coordonare (nu avem cifra exactă). Pentru o oră de fericire la Codlea noi am petrecut însumat peste 600 de ore de pregătire a evenimentului, adică mai mult de 4 luni de muncă a unui lucrător la un serviciu de 8 ore pe zi. Pentru o oră de fericire a câtorva familii destrămate am parcurs însumat peste 1.500 de kilometri cu mașinile noastre, adică cât un drum până în nordul Germaniei. S-ar putea compara costurile acestei acțiuni (probabil undeva la 4.000 RON + costurile Penitenciarului) cu prețul unei ore de fericire a câtorva familii? Cu banii aceștia s-ar fi putut cumpăra peste 1.800 de franzele și oferite celor flămânzi și fără adăpost. Acțiunea a fost grea, a costat mult, dar a meritat. Am văzut deținuți ce nu mai conteneau să-și sărute copilașii. Am văzut cum soțiile lor se cuibăreau la pieptul lor încercând să îi seducă. Am observat cum o mamă din penitenciar a ținut în brațele ei doi copii tot timpul programului, în timp ce tatăl avea grijă de ceilalți patru. În timp ce copiii noștri cântau sau recitau poezii, am văzut în sală femei cu lacrimi în ochi deoarece, copiii lor, în loc să fie pe scenă să recite o poezie, sunt stigmatizați ca fiind niște „pepelei” (cuvântul este prescurtarea de la denumirea actuală a deținuților conform normelor: Persoane Private de Libertate). La sfârșitul programului am pus câteva întrebări copiilor de deținuți din sală, iar ei au dat răspunsuri foarte inteligente. Am văzut băieței care au „venit să-l vadă pe tătuțu” pentru că nu l-au mai văzut de un an de zile. Am văzut o mamă singură care a stat strâns lipită de băiețeii ei pe care voluntarii noștri i-au adus tocmai din Centrul de Plasament din comuna Dacia de lângă Rupea. Am văzut un tată mai mare ca mine cu doi ani, care are nouă copii, dintre care doi sunt privați de libertate iar pe ceilalți șapte i-am adus noi. Ținând cont că multe din aceste familii nu s-au mai văzut vreme îndelungată consider că acțiunea a fost mai mult decât benefică. Dar se naște întrebarea: a meritat acest efort uriaș? Apreciază ei eforturile noastre? Își vor schimba cumva conduita și datorită nouă? Am auzit de la soția unui deținut pe nume Ion că acesta va intra săptămâna viitoare în comisia de eliberare. Dacă nu a avut abateri el se va putea întoarce acasă în scurt timp. Însă unii dintre cei ce se eliberează, după o vreme se întorc înapoi la Codlea ca recidiviști. Dar Ion acesta, care se eliberează acum, va face oare o excepție? Pe el îl așteaptă acasă o soție tânără și patru copii mici. Își va lua el responsabilitățile de soț și tată în serios sau se va întoarce la colegii lui de cameră? Urmează să vedem filmul său în realitate și apoi să răspundem la întrebarea dacă merită să investim sau nu eforturi uriașe în acești oameni. Pe Ion îl așteaptă cu nerăbdare familia după 5 ani de detenție. Fata lui cea mai mică, Cristina, are tot cinci ani. El a stat cinci ani departe de casă. Au avut o vacă înainte de a fi închis. Au trebuit să o vândă că nu avea cine să le cosească fânul. Cu banii de pe vacă au reușit să supraviețuiască. Cinci ani au stat fără soț și tată cinci suflete flămânde de pâine dar flămânde și de dragoste. Le va fi potolită această foame când Ion se va întoarce acasă? Noi le-am dăruit o oră de dragoste cu familia. Dar ce se va întâmpla după aceea? Ce se va întâmpla cu ce acei patru copii ai lui Ion după își vor consuma dulciurile din cadourile primite de la noi? Viața le va fi la fel de dulce ca la această serbare de Crăciun? Ei locuiesc într-o căsuță de lemn (fără încălzire centrală) în satul Hetea ce se află pe un vârf de deal în mijlocul unei colonii de romi. Acolo există peste 150 de copii care învață la școala din sat în clasele I – IV. După aceasta, dacă vor să continue învățătura, ei vor trebui să meargă pe jos până în Vâlcele, adică la o distanță de 8 km pentru că nu există autobuz. De aceea ei abandonează școala. Dar ce viitor îl așteaptă pe Ion după ce se întoarce acasă de la penitenciar? Bineînțeles că nu există industrie în localitate. Și nici în localitățile din jur, până la Sfântu Gheorghe. Poate va găsi să lucreze ceva cu ziua, în agricultură, la primăvară. Dar până atunci? Le ajunge să trăiască cu alocația de copii? Pentru că banii de pe vacă s-au terminat. Pe Ion, ca fost pușcăriaș de drept comun, cu greu va accepta cineva să-l angajeze chiar dacă ar găsi ceva de lucru în satele din jur. De aceea există riscul ca Ion să se întoarcă în Penitenciar. Lui, ca și altor deținuți aflați în aceeași situație, noi am încercat să le oferim (cu niște costuri imense) o oră de fericire în familie cu ocazia sărbătorilor. Ele trec dar rămâne o întrebare: Ce îi sugerăm lui Ion să facă după ce ajunge acasă, pentru a nu recidiva? În funcție de răspunsul la această întrebare vom ști dacă merită să organizăm și de paști in program similar cu familiile pușcăriașilor. Valentin Bota Voluntar din 2003 la Serviciul Umanitar pentru Penitenciare 21 decembrie 2009