13 = 14/15?

Dacă cineva mai are vreun dubiu că unicul scop al redeschiderii dosarului Mineriadei din iunie 1990 este altul decât inculparea lui Ion Iliescu pentru „crime împotriva umanităţii”, atunci acela sau aceia dau dovadă de naivitate. Nu presiunile CEDO – care solicită doar stabilirea vinovăţiilor – ci demersul constant al acelor forţe care urmăresc cu tenacitate scopul punerii societăţii sub controlul principalului instrument de represiune reprezintă motorul acestei revizuiri. Lupta împotriva corupţiei – demers real şi necesar – acoperă, în acest fel, şi zona politică, în care cuvântul decisiv revine Parchetului, transformat, treptat, în for atotdiriguitor. Nu Niţu, procuror general, şi nici Iliescu, inculpatul de serviciu – sunt protagoniştii acestui proces, ci ceea ce reprezintă aceştia: Parchetul atotputernic şi legitimitatea revoluţionară. La 25 de ani de la evenimentele care au condus la răsturnarea dictaturii, Ion Iliescu este ultimul reprezentant influent şi activ al generaţiei care a luat atunci puterea şi care, astfel, iese complet din scenă purtând şi amprenta unei vinovăţii istorice. Într-un fel, această inculpare confirmă trendul pe care l-au evocat persoane publice cu interese diferite – Tăriceanu, în cazul lui Vosganian şi Băsescu în cazul lui Udrea - şi anume implicarea politică a unei instituţii care nu este nici independentă şi nici autonomă, dar care trece printr-un amplu proces de asumare a unei puteri pe care nu o deţine nici o altă instituţie democratică.

Revenind la obiect: anchetarea evenimentelor din 13-15 iunie a păcătuit sistematic printr-o abordare eveniment părtinitoare care nu a ţinut cont de raportul elementar dintre cauză şi efect. Sub presiunea forţelor interesate a fost analizată şi evaluată doar „replica” din 14-15, nu şi evenimentele declanşatoare din 13. Practic, nu s-a ţinut cont de faptul că în 13 iunie a avut loc o acţiune contrarevoluţionară, dacă nu chiar o tentativă de lovitură de stat. Într-un moment în care „noua ordine” fusese consfinţită prin procesul democratic al alegerilor, nucleul de rezistenţă din Piaţa Universităţii, care concentrase opţiuni şi interese frustrate de absenţa de la răsplata jertfei patriotice din 22 decembrie, a reacţionat violent la inoportuna şi prost gândita tentativă de „curăţenie” a teritoriului „liber de comunism”. Contingetele de protestatari au fost copleşite de profesioniştii tradiţionali ai incidentelor de stradă şi ciocnirile s-au transformat într-o ofensivă împotriva centrelor de putere. Ceea ce nu s-a întâmplat la Revoluţie – unde a fost vizat doar simbolul dictaturii – sediul CC – s-a întâmplat atunci, într-o acţiune în care nu existau lideri la vedere. Nimeni nu s-a întrebat cum s-a întâmplat ca aceste grupări violente eterogene să atace cu precizie sediile Poliţiei, ale SRI şi Televiziunea, să le distrugă şi să le incendieze fără un plan prealabil de acţiune. Nimeni – dintre cei care au anchetat evenimentele – nu s-a întrebat care ar fi putut fi reacţia „statului de drept” în condiţiile în care poliţia timorată şi armata marcată de vinovăţia revoluţionară n-au putut constiui puncte de sprijin pentru autorităţile legale. Iar dacă minerii n-ar fi venit – convocaţi, sau de bună voie – să salveze situaţia, care ar fi fost cursul pe care l-ar fi luat evenimentele? Nu cumva cel care nu putuse fi impus la urne, în 20 mai? Nu a fost şi nu este un secret că în spatele mulţimii de naivi şi de gură cască, dintre cei care alimentaseră cu combustibilul unor speranţe neclare existenţa pieţei, se aflau interese şi forţe care nici măcar nu făceau un secret din suportul lor interesat. În conflictul momentului n-a fost vorba despre forţe ale binelui şi răului aflate în confruntare, ci de entităţi angrenate într-o acută luptă pentru putere. Şi cred că abia după ce vor fi clarificate (dacă acest lucru se va întâmpla) circumstanţele acestui complicat 13 iunie, se va putea purcede la înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat în zilele următoare, în care pierderile regretabile de vieţi omeneşti nu au fost consecinţa unui plan diabolic de genocid, ci ale unor regretabile aflări în locuri şi momente nepotrivite. Iar piatra să o arunce cine e convins că sub presiunea acelor evenimente ar fi putut să acţioneze altfel.

Discuţia – care nu mă îndoiesc că va fi lungă şi întortocheată – este abia la început. Vom afla, pe parcurs, dacă scopul principal este clairificarea contextului istoric sau manipularea acestuia în continuare.... Dar, mai ales, dacă este vorba despre vinovaţi, cine sunt cei din 13 .- despre care nu am afat niciodată nimic – şi care au determinat evoluţiile ulterioare.