„Zice lumea…”

„Zice lumea că a lu’cutare a făcut aşa!” „Nu vă supăraţi, domn’ primar (sau „domn’ părinte”, sau „doamna profesoară” etc., în general cei mai aflaţi în vizorul „gurilor lumii”), zice lumea că … .”… „Lume, lume, soro lume!” (Prea suntem fraţi cu lumea asta şi prea despărţiţi de Cealaltă!) Cine e lumea aceasta care zice tot felul de lucruri, verzi şi uscate, cu imaginaţie bogată şi limbă ascuţită? Oare „lumea” e chiar cel care toarnă veninul vorbelor „lumii” în urechile unora şi ale altora? Ce treabă are „lumea” cu ce face unul sau altul? De ce „lumea” nu îşi vede de treaba ei? Oare pentru că este a lumii acesteia? Pentru că s-a legat prea mult de cele lumeşti? Pentru că „lumea” e lumească? … Prea ataşaţi de lumea aceasta vremelnică, mereu încercăm ca pe oricine, şi mai ales pe cei care se străduiesc să iasă din tiparele ei şi să meargă spre LUMINĂ, să-i etichetăm, să-i conturăm şi să-i vârâm în ramele ei, de cele mai multe ori strâmbe şi ciobite, prăfuite şi zgâriate.

„Lumea” asta
Lumea satului de altădată, a satului tradiţional (că tot e etalată peste tot tradiţia şi, mai des decât ea, transformarea ei chicioasă), fără dezrădăcinări şi pervertiri, înfiera păcatul. „Lumea” aceea nu lucra în duminici, se întâlnea la clăci, la horă, la nuntă şi la mort toată, întreagă, o comunitate, în comuniune. Lumea aceea umplea biserica în duminici şi în sărbători, iar preotul ştia că are de pregătit multă Împărtăşanie, căci lumea postea şi se spovedea. Cât de departe în timp sunt toate acestea de noi? Cine mai ştie? Sfinţii rămân încet-încet singuri pe dealurile cu biserici ale satelor fiindcă „lumea” e prea ocupată şi preocupată de altceva. Lumea de azi are o altă scară de valori, în care îşi face mai multe griji pentru fânul pe care ar putea să-l ude ploaia decât pentru sufletul îmbâcsit în „greşale” (asta dacă mai are şi cine cosi şi fânul ăla, că mulţi s-au dus după bani mai mulţi şi griji aşijderea). Lumea de azi s-a mutat în cutii luxoase din care să privească lumea de pe care latură doreşte!

„Încalţă pantofii mei!”
Vă amintiţi cum, atunci când eraţi mici, încălţaţi deseori pantofii părinţilor ca să vedeţi cum e să fii mare? Dar aţi purtat vreodată, în vreo situaţie critică (de exemplu fiindcă ai voştri s-au udat), pantofii cuiva cu piciorul niţel mai mic, sau mai îngust? De multe ori încercăm să încălţăm cu invidie „pantofii” vieţii unora mai mari, mai nobili în atitudine, mai bogaţi, mai cu funcţii, mai apreciaţi. Şi fiindcă lumea vede că ne sunt mari şi nu ne vin cum trebuie, căşunăm pe aceia mari şi zvârlim pe ei, pe la spate ori prin faţă, tot noroiul de care suntem în stare. Uităm că ceea ce avem, aceea şi dăm! (Adică, vreau să zic „ceea ce avem în suflet”!) … Alteori încălţăm papucii unora mai mici în bani, în atitudini, în funcţii, mai puţin apreciaţi, fiindcă ni se pare că ştim exact motivele pentru care „ei sunt cum sunt şi nu sunt în stare de mai mult! Nişte prăpădiţi! Nişte rataţi! Buni de nimic!”. Şi, fiindcă ni se pare că ne „strâng” „pantofii” vieţii lor, le întoarcem spatele scuipând spre ei tot dispreţul de care suntem în stare. Uităm că ceea ce avem, aceea şi dăm! Lepădăm prea repede „papucii” celor pe care îi judecăm! Să umblăm în ei, ca să le cunoaştem bine bucuriile şi tristeţile, grijile şi împlinirile, pocăinţa şi neputinţa sau milostivirea, ne este cu neputinţă. Dumnezeu ne-a încălţat pe fiecare cu câte o pereche diferită de „papuci” cu care să mergem prin viaţa aceasta spre cea viitoare. Singura noastră scotocire ar trebui să fie în „opincile” noastre: „Cum să împart iubire şi celor mai mari, şi celor mai mici decât mine?”, „Cum să realizez cu adevărat că eu sunt cel mai mic dintre toţi?”.