Vindecare de la Dumnezeu

Tot omul este măcinat, mai mult sau mai puţin, de suferinţa provocată de păcat. Păcatul în sine stă la originea oricărei boli şi dezordinea care pătrunde în viaţa spirituală prin săvârşirea păcatelor, se manifestă prin bolile şi suferinţele trupului. Dacă am vrea să înţelegem sau să pătrundem adâncimea iconomiei dumnezeieşti, înţelepciunea Sa în legătură cu suferinţele pe care le purtăm, de cele mai multe ori nu am putea. Noi ştim de asemenea că rostul suferinţelor este mântuirea şi în acest sens putem înţelege astfel încercările vieţii. Dumnezeu permite ca noi să suferim tocmai pentru că, în dragostea Sa nemărginită nu vrea să ne pierdem în suferinţe  veşnice. Nedumeririle noastre legate de boli şi suferinţe le exprimăm în modul cel mai simplu prin acel „de ce?” care cere lămuriri. Şi totuşi, rămânem în interiorul tainei cu posibilitatea de a o accepta, de a lupta cu ea, sau de a ne răzvrăti. Lupta împotriva bolii este firească, acceptarea suferinţei ca mijloc de tămăduire duhovnicească este o altă metodă de raportare la boală, iar cârtirea nici nu ar trebui să cadă în rezervorul de atitudini al unui creştin. Şi totuşi, chiar şi acel „de ce?” intră de cele mai multe ori sub incidenţa răzvrătirii. Acceptarea misterului prin credinţă şi nădejde, chiar şi misterul suferinţei, este atitudinea cea mai firească înaintea încercărilor, cu atât mai mult cu cât, prin puterea dumnezeiască unii, asemenea slăbănogului de la Vitezda, se vindecă de boli grave. Putem înţelege doar că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.