Viaţă şi Înviere

 „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” – pe cât sunt de profunde aceste cuvinte mărturisitoare pe atât de mult le-am banalizat noi. Cuvintele acestea ar trebui să exprime crezul profund şi nezdruncinat în învierea lui Hristos fără de care, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, credinţa noastră ar fi zadarnică. La fel ar fi şi propovăduirea Bisericii, de unde vedem cât de importantă este mărturisirea acestui Adevăr. Şi dacă înainte de a învia, Domnul Hristos a murit pe Cruce, realitatea Învierii a fost mărturisită de către sfinţii Bisericii, de-a lungul secolelor, chiar cu preţul vieţii. Astăzi, în afară de a petrece în diverse moduri, duhovniceşte sau nu, de Paşti, dăm repede uitării Marele Praznic al Învierii. De exemplu, în frumoasa şi sănătoasa tradiţie a Bisericii şi a poporului român acest salut mărturisitor este folosit până la Praznicul Înălţării Domnului la Cer. Însă majoritatea dintre noi îl folosim cel mult în Săptămâna Luminată. Dacă, aşa cum este normal, îl foloseşti în continuare, rişti să ai parte de priviri holbate de uimire venite din partea creştinilor, dacă nu de întrebări „serioase” de genul: da’ ce, se mai zice şi acum?!”. Sau, poţi fi întâmpinat de sentinţe de-a dreptul lămuritoare: da’, a trecut Paştele!”. Toate aceste întâmpinări vin din partea unor creştini şi sunt cât se poate de reale. Ele exprimă cruntul adevăr al descreştinării unei societăţi tot mai bulversate şi orientată către scopuri pur materiale care nu pot întreţine un sens autentic al vieţii. Sau, mai bine zis, societatea este bulversată pentru că este îmbuibată de materialitate.

Hristos Cel înviat – nădejdea noastră
Într-o astfel de lume omul, chiar dacă este creştin botezat, nu mai înţelege rostul lucrărilor duhovniceşti. Omul descreştinat nu mai ştie de ce posteşte în zilele de miercuri şi vineri, nu mai înţelege rostul duminicii şi intră în contact cu ritualul liturgic doar la marile evenimente ale vieţii: botez, cununie sau înmormântare. De asemenea pentru individul descreştinat Marile Praznice ale Bisericii îşi pierd înţelesul autentic duhovnicesc şi sunt „sărbătorite” doar pecuniar şi gastronomic. Acestea sunt doar constatări dureroase pe care le poate observa oricine, iar cauzele acestei degradări sunt multiple. Nu mai suntem atraşi de libertatea mântuitoare dăruită de Însuşi Hristos, ci ne lăsăm amăgiţi de libertăţi false care ne transmit iluzia luciferică a auto-îndumnezeirii.
Omul contemporan se crede atotputernic şi în consecinţă capabil să facă tot ce îl taie capul. De aceea pentru el Învierea lui Hristos nu reprezintă mare lucru, cel mult o tradiţie pe care dacă o păstrezi nu pierzi nimic, chiar te poţi îmbogăţi… cultural. Însă, atunci când crezi cu adevărat că Hristos a înviat lucrurile se schimbă profund, pentru că Domnul Hristos oferă perspectiva temeinică a veşniciei asupra vieţii şi a morţii. Învierea Domnului nu este doar un adevăr din trecut, nu este doar o învăţătură de credinţă pe care o mărturisim pentru că aşa am învăţat, ci este Însăşi Viaţa dăruită nouă prin Răstignirea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului la cer. Învierea Domnului ne arată rostul suprem al vieţii pentru că biruind prin moartea şi Învierea Sa peceţile morţii şi ale iadului, Hristos ne redescoperă sensul pierdut al vieţii de după moarte. Cel care vrea să ignore realitatea de netăgăduit a morţii se afundă în cât mai multe iluzii care, prin plăcerile trecătoare şi purtătoare de moarte alungă din conştiinţa omului, pentru un răstimp necesitatea sensului vieţii. Pentru cel ce vrea să se mântuiască, deci să îşi împlinească rostul în veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu, Învierea Domnului este dătătoare de nădejde pentru „cealaltă vreme a vieţii noastre”.