Una dintre cele mai vechi biserici gotice ale Braşovului

Satul Ioneşti, din comuna Caţa, posedă una dintre cele mai bogat decorate biserici gotice ale zonei. Aceasta este datată, în forma actuală, din prima parte a secolului al XVI-lea, însă parohia din Ioneşti exista deja cu un secol mai devreme. Pornit de la un nucleu demografic diferit, şi-a schimbat aproape complet populaţia iniţială: saşii au dispărut, iar maghiarii sunt acum majoritari. Numele satului vine tocmai de la hramul bisericii, Sfântul Ioan.
Câteva pietre refolosite, replantate în zidurile actuale, trădează renunţarea la acea primă construcţie şi folosirea materialelor în construcţia cea nouă. Probabil şi nişa tabernacolului (nişă în peretele sanctuarului unei biserici catolice în care se păstrează cuminecătura şi unele obiecte de cult.) face parte din zestrea acelei prime biserici; la fel ca şi cristelniţa din piatră, tipică goticului timpuriu. Oricum, corul aproape la fel de mare cât nava, demonstrează că a fost începutul nefinalizat al unui program de construcţie ambiţios, în care nava, sigur mai veche, urma să se adapteze proporţiilor corului cel nou.

Urme ale decoraţiilor medievale
Arcul de triumf, în arc frânt a fost elegant decupat pentru a face loc unui amvon. S-a păstrat până astăzi decoraţia impresionantă a bolţilor de plasă, cu ogive, dar fără chei de boltă, care coboară, în navă, către console simple, cu toruri, în timp ce la altar consolele sunt toate decorate fiecare cu alt motiv figurativ, înscris în scut. Întâlnim pe ele motive heraldice recognoscibile, alături de altele tainice, roze şi animale. Remarcabil de rare sunt îndeosebi reprezentările însemnelor de pelerin şi a unei veveriţe. Pe o consolă există gravat anul de realizare al lucrării corului: anul 1522. Ferestrele şi contraforturile exterioare păstrează doar urme din vechile lor decoraţii medievale.
Despre clopotniţă nu se poate scrie prea multe, din cauza „ambalării” sale într-o restaurare inscripţionată cu anul 1821. După toate aparenţele, ar putea fi şi ea medievală. Îndeosebi în partea superioară a peretelui de nord al altarului, turiştii îşi pot delecta privirea cu un ansamblu pictural aproape contemporan realizării bolţilor. Deşi nu mai păstrează nimic din vioiciunea culorilor originale, cu excepţia verdelui pastelat, scenele religioase pictate pe pereţii lăcaşului de închinăciune sunt o altă atracţie suplimentară, acestea fiind deja restaurate parţial. Totodată, biserica posedă mobilier liturgic pictat, cu date inscripţionate, din anii 1712, 1806 şi 1846.
Biserica şi vechiul cimitir sunt înconjurate de o curtină poligonal-neregulată, parţial păstrată sau cuprinsă în clădiri mai noi. În afara unui mic turn de poartă, de la sud, nimic nu pare să argumenteze valenţele militare ale acestei zidiri.

Istoria zbuciumată a Bisericii fortificate din Cobor
Una din uliţele de răsărit ale satului Cobor şerpuieşte spre biserica reformată, pe care se întrezăreşte mai întâi unul din turnurile incintei dezvoltate în jurul său.
Aşezarea veche, aflată la aproximativ 4 km de Ticuşu Vechi, pomenită prima oară la 1206, a avut o istorie foarte zbuciumată. Secolul al XV-lea ar fi fost cel în care, satul şi-ar fi ridicat o biserică sală gotică (după ce ar fi avut una romanică), dar şi cel în care populaţia săsească s-ar fi risipit. Repopularea locului, de astă dată cu secui, s-ar fi petrecut abia în deceniul IV din secolul următor. Noii veniţi au contribuit şi ei cu lucrări la biserică, dotând-o cu o incintă uşor trapezoidală, înaltă de peste patru metri, având patru turnuri, câte unul la fiecare colţ. Dintre aceste turnuri, acum se mai păstrează doar două, unul chiar cu nivel fortificat şi drum de strajă. Mai târziu, în 1802, după un incendiu, şi biserica medievală a suferit o refacere. Iar peste câteva decenii, pentru noua construcţie au fost comandate o serie de piese de mobilier, dintre care putem admira acum tribunele pictate în 1846, mobilier asemănător celui de la Ioneşti. În 1862, comunitatea de secui a părăsit Biserica Evanghelică, devenind reformată.