Un festival, două festivaluri, nişte comedii…

Alb, roşu, galben, verde, albastru şi negru. Culori. Culori ale unor pălării. Patru culori între două non-culori. Adică oscilare între neutralitate sau obiectivitate şi prudenţă sau grijă. Sau fiecare cu pălăria lui: furie, optimism, gândire creativă. Dintre toate culorile de pălării cam lipseşte albastrul. Nu se prea vede. Ducem lipsă de exploratori ai subiectului din dorinţa pură a rezolvării problemei. Cert este că sunt cam mari pălăriile, aşa după cum şi nasurile se văd destul de proeminent. Nu că aş vrea să mă leg de felul în care ne-a lăsat Dumnezeu. Doamne fereşte! Departe de mine gândul. Însă, pălăriile nu ni le-a dat El. Ni le punem noi. Şi asta în funcţie de conjunctură…”de pălărier” sau de „nasonier”. Că pălăria mare se nimereşte bine şi la un nas mare. Ea, fiind mare, cade pe ochi şi dai cu nasul unde nu-ţi fierbe oala.
Aşadar, culori reprezentative, pălării mici şi mari, nasuri care mai de care mai interesante. Toate au ţinut o gală a „Comediei Umane” a unui Festival ce a răsunat în toate mediile înalte şi nu prea. O comedie cu care s-au îndeletnicit, din păcate, tot mai mulţi mediocrii care poartă pălării. Şi, nu de alta, dar îmi pare rău de pălărie. Pentru că era un simbol al domniei, al omului care nu-şi lua nasul la purtare şi nici nu şi-l zvârlea de colo-acolo, doar-doar mai pică ceva…
Acest lucru al omului mediocru, care nu ştie să se întindă cât îi este plapuma, sau care nu-şi vede lungul nasului a deranjat, destul de mult, în perioada Festivalului Comediei Umane.

Pălăria mediocrităţii
În următoarea perioadă vom fi martorii, din nou pasivi, ai pregătirilor pentru următorul Festival care se va ţine tot la noi în ţară.  Noi, martorii, purtăm pălăriile albe sau negre şi cu boruri mici. Noi putem vedea şi înţelege tot. Dar suntem prea deştepţi să fim băgaţi în seamă. Şi suntem prea cuminţi să aplaudăm. Tăcerea noastră este grăitoare, dar ei
n-o-nţeleg. Păi, cum să o-nţeleagă? Ce? Pot ei păşi  prea departe cu pălăriile căzătoare? Ei nu-şi dau seama că se împiedică? Nu. Din orgoliu. Că din orgoliu au şi ajuns să le poarte. Dar, din păcate nu se ştiu adapta la ele. Iar ele, mai deştepte, le iau vederile.
Aşa şi cu nasul. Se duce cu purtătorul prin toate oalele şi purtătorul crede el, te mai şi duce de nas.
Cert este că, vorba veche are înţelepciune. Este bine să ştii că nu strică nimănui să-şi cunoască atribuţiile, posibilităţile şi limitele. De aici este punctul de plecare spre bine, sau spre mai bine. De aici se pot schimba situaţiile pe care cu toţii vrem să le schimbăm. Ce bine ar fi ca fiecare dintre noi să cunoască aceste aspecte despre sine însuşi. Atunci, cu siguranţă, am fi feriţi de căderea în derizoriu sau în penibil. Atunci pălăriile ni le-am alege pe măsură, iar cu nasul sigur nu vom mai umbla pe sus şi nici nu ni-l vom mai lua la purtare.
Dar poate că până nu-l bagi unde nu trebuie şi până nu-ţi pune cineva o oglindă să vezi cum arăţi vei persista în agonia mediocrităţii.
Aşteptăm de-acum lumini şi umbre pentru un nou început ce ne va duce cu paşi când prea-prea, când foarte-foarte spre următoarea ediţie a Festivalului, etapă naţională.