„Uită-te frumos!”

O bunică îşi sfătuia zilele trecute nepotul: „Uită-te frumos la oameni! Ce te uiţi aşa, încruntat? Ia să vezi cum te vor îndrăgi cei din jur dacă te uiţi frumos!” … „Uită-te frumos!” Câţi oameni ne mai privesc frumos, zâmbind? Aşa de mult ne-am obişnuit cu privirile nepăsătoare sau urâcioase, încât atunci când cineva ne zâmbeşte ne întrebăm imediat „Ce vrea ăsta de la mine?!”. Sau dacă vedem pe cineva mergând pe stradă şi privind oamenii cu bucurie ne spunem imediat: „Ăsta nu le are pe toate acasă!”. Şi totuşi NU ne plac oamenii care se uită la noi încruntat, ori cu suspiciune, ori cu indiferenţă, ori „de sus”! Ne plac oamenii care ne privesc de la nivelul nostru, care au lumină în ochi, care ne binedispun. Ne plac oamenii care ştiu să râdă, care ştiu să ne facă să râdem. Unora, însă, nu le plac bucuroşii fiindcă îi invidiază pe aceia pentru puterea lor de a se bucura. Ce complicaţi suntem! Gândim atât de complicat şi ne bucurăm atât de greu! Scormonim cu privirea atât de mult şi privim atât de puţin!