Ucenicul nemilostiv

Un stareţ sfânt locuia împreună cu ucenicul său într-o colibă, nu departe de un sat. Odată s-a abătut peste oamenii din acel loc o mare nenorocire, iar sărmana lume aproape că murea de foame.
În deznădejdea lor, mulţi mergeau şi băteau la uşa colibei pustnicului. Acela, fiind foarte milostiv, dădeau cu toată inima sa orice se întâmpla să aibă. Ucenicul său însă, care vedea cum pâinea lor se împuţinează, supărându-se, într-o zi i-a spus Stareţului:
–  Avva, să împărţim pâinile, şi de acum înainte să dai milostenie numai dintru ale tale. Aşa cum mergem acum, repede vom flămânzi amândoi.
Bunul Stareţ, fără să spună nimic, a separat pâinile ucenicului său şi a continuat să dea dintru ale sale săracilor. Iar Dumnezeu, văzând intenţia cea bună a bătrânului, le-a binecuvântat şi cu cât acela dădea, cu atât pâinile se înmulţeau.
Între timp ucenicul îşi mânca pâinile sale. Iar când i-au rămas numai câteva firimituri, a mers la Stareţ şi l-a rugat să mănânce iarăşi împreună ca şi mai înainte. Bătrânul l-a primit fără nici o împotrivire. Acum însă se înmulţiseră cei care cereau şi ucenicul a început iarăşi să fie nemulţumit. Venind un cerşetor, faţa ucenicului se posomorâse.
–  Dă-i o pâine, a poruncit Stareţul, făcându-se că nu vede mohorârea ucenicului.
–  Mi se pare că nu mai avem nici noi ce să mâncăm, a spus cu glas ucenicul, ca să audă şi cerşetorul.
– Du-te şi caută bine, i-a poruncit Stareţul.
Atunci ucenicul s-a ridicat fără tragere de inimă şi a mers la cămăruţa de alimente. Dar nu putea deschide uşa, căci odaia era plină până sus cu pâini proaspete şi coapte bine.
Din ziua aceea a dobândit mare credinţă în Stareţul său cel sfânt şi a devenit râvnitor în a-i odihni pe cei săraci.