Tristeţea de a nu fi sfânt

Un sfânt, un om înnoit, desfide obişnuitul şi vetustul, aşa încât noutatea lui le pare multora scandal şi nebunie. Pentru praxisul marxist, un sfânt este un om inutil, căci la ce ar putea el servi? Or, tocmai această „inutilitate”, mai exact această disponibilitate totală faţă de transcendent este cea care pune, într-o lume amnezică, întrebările vieţii şi ale morţii. Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns „îmbrăcat în goliciunea pustiului”, poartă pe umerii săi firavi greul pământului şi noaptea păcatului, protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri un pustinc i a rostit rugăciunea  ca pe un amin menit să-i pecetluiască slujirea: „Fie ca toţi să se ântuiască, ar pământul să cunoacă izbăvirea ...”. intrând în „comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către „comuniunea sfinţilor”.
Ceea ce în mod sigur îi scandalizează pe necredincioşi nu sunt atât sfinţii, cât faptul înfricoşător că nu toţi creştinii sunt sfinţi. Leon Bloy spunea pe bună dreptate: „Nu există decât o singură tristeţe, şi anume că nu suntem cu toţii sfinţi”.