Trebuie să ne rugăm?

Răspunsul la întrebare este categoric nu! Noi nu trebuie să ne rugăm, întrucât rugăciunea nu ţine de obligaţie. Bunul Dumnezeu nu ne vâră nimic cu forţa, ci ne oferă cu dragoste, lăsându-ne să alegem noi înşine dacă primim darurile Sale sau nu. Rugăciunea este aşadar răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu şi de aceea dialogul în rugăciune este iniţiat de Dumnezeu. Cel care se roagă participă la lucrarea lui Dumnezeu şi de fapt rugăciunea este pentru el hrana şi lumina care dau sens existenţei. Nu „trebuie” pentru că în relaţia cu Dumnezeu nu încape constrângerea. Aici găseşte omul adevărata libertate şi de aceea rugăciunea apare din acest exerciţiu al libertăţii. Omul se roagă pentru că vrea să se roage şi, dacă nu este pe cale, poate fi adus la conştiinţa necesităţii rugăciunii prin învăţătura potrivită.  Cel ce vrea să se mântuiască ştie că rugăciunea îi este indispensabilă pentru aceasta şi de aceea prin acest exerciţiu viaţa de zi cu zi devine o antecameră a veşniciei bune, un urcuş către dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.  
„Când te-ai sculat dimineaţa din somn, întâi să povăţuiască în viaţa ta nevinovata rugăciune. Dă repede cu apă rece pe ochi să sară somnul, fă trei închinăciuni în faţa sfintelor icoane şi apoi începe cu rugăciunile începătoare: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”.
Apoi: „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfântă Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50”... şi celelalte.
Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune şi aduce în sufletul nostru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Ea uneşte şi lipeşte pe om de Dumnezeu şi îl face un duh cu El.
Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în camera ta, eşti la lucru, eşti la câmp, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Că cel ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii” (Părintele Cleopa ILIE).

O pildă
Povestea un părinte că, pe când era student s-a dus la Ava Sofian Boghiu de la mănăstirea Antim cu o întrebare: cum să mă rog părinte? Această întrebare era rostită şi ca urmare a lecturilor duhovniceşti ale studentului, dar era pornită şi dintr-o „mândrie smerită” prin care dorea să se înalţe pe sine înaintea duhovnicului. De asemenea întrebarea purta cu sine şi aşteptări, adică cerea anumite răspunsuri de la părintele Sofian, un practicant al rugăciunii lui Iisus. „Cum să te rogi? Pune genunchiul jos şi roagă-te lui Dumnezeu”, a fost răspunsul părintelui. Pe cât de simplu, pe atât a fost de dezarmant răspunsul părintelui.
De multe ori complicăm lucrurile inutil, atunci când ele sunt atât de simple. Un simplu „Doamne miluieşte” rostit din toată inima devine o adâncă rugăciune de cerere, iar răspunsul lui Dumnezeu nu va întârzia să apară la această cerere de milostivire. Prin urmarea rugăciunea nu „trebuie” să fie făcută, ea nu este o obligaţie, ci un răspuns al inimii şi al minţii la chemarea lui Dumnezeu. Rugăciunea este o stare a omului care, pe măsură ce devine tot mai frecventă îl va însoţi pe parcursul întregii vieţi arătându-i drumul către Împărăţia lui Dumnezeu.