„Trebuie să faceţi şi voi ceva!”

Titlul acesta este prilejuit de o remarcă rostită de un distins profesor universitar. Ceva nu îmi dă voie să pun în ghilimele adjectivul „distins”, probabil pentru că ar fi ca o răzbunare şi de aceea păstrez ghilimelele pentru mine. Această nefericită replică a fost dată de profesorul respectiv într-un sat în care s-a întâlnit cu un mic grup de doamne inimoase care, îndrumate de o inimoasă profesoară, încearcă să readucă la suprafaţă, prin activităţi frumoase care au lipsit aproape cu desăvârşire în satul respectiv, o fărâmă de tradiţie şi niţică spiritualitate românească. Cu prilejul acestei scurte întrevederi, la întrebarea adresată de „distins”: „Ce faceţi?” urmată de răspunsul: „Lucrăm la icoane pe sticlă cu doamnele” a urmat nefericita şi nesăbuita replică din titlu. Iată că s-au agăţat şi distinsele ghilimele, dar acum lăsăm aşa! Dacă replica ar fi fost dată de un neştiutor, de un incult, de unul abia ieşit din cârciuma satului, atunci ar fi fost acceptabilă. „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!” am fi spus noi această zicală plină de adevăr. Însă, totuşi, personajul respectiv este un om cult, un distins şi, se presupune, că măcar bunul simţ ar trebui să zacă în străfundurile intelighenţiei unui astfel de om. Cu atât mai mult cu cât, pare-se, domnul respectiv este şi băştinaş, deci la curent cel puţin cu realităţile culturale de acolo. Bunul simţ, inteligenţa, dreapta socoteală a Patericului şi a Avvei Antonie sunt câteva dintre virtuţile umane care nu ar da voie nimănui să fie slobod la gură.

Lucrarea făcută cu dragoste
Însă, nu strică să ne întrebăm ce anume prilejuieşte o remarcă de acest fel, al cărei posesor din nefericire nu este doar distinsul domn de mai sus, ci se află pe buzele multora dintre semenii noştri. De fapt dovedim destul de des că suntem în stare să scoatem pe gură vorbe nesăbuite care confirmă şi mai mult lipsa dreptei socoteli din zestrea morală a fiinţei noastre.
În primul rând, un nivel ridicat de cultură, educaţia înaltă, prezintă riscul apariţiei unei boli spirituale extrem de grave: mândria. Această patimă care stă la originea căderii lui Lucifer, dar şi a păcatului strămoşesc, „îl ajută” pe deţinătorul ei să se situeze, în viziunea sa, pe un piedestal mult mai înalt decât i se cuvine de fapt. Atunci, omul mândru trăieşte cu falsa impresie că numai ce lucrează, ce gândeşte, sau ce visează el este purtător de valoare şi  că fără el probabil lumea întreagă ar avea mult de suferit. În această succesiune de idei născute din orgoliu, omului i se pare că îi este permis să vorbească orice şi oricui pentru că el, în accepţiunea sa, nu greşeşte niciodată. Mândria este precum alcoolul: îmbată mintea şi afectează grav raţiunea sănătoasă de judecată. Şi aşa cum alcoolismul denaturează persoana umană tot mai grav, indiferent de calităţile intelectuale ale acesteia, mândria perverteşte fiinţa morală a omului, afectând întregul parcurs al vieţii. Nu pot să nu fac o paralelă cu mentalitatea comunistă care, prin minciună, manipulare şi restrângerea drastică a libertăţilor şi a accesului la cultură, crea o imagine paradisiacă sistemului comunist. Vârsta şi trecutul celui care a formulat remarca de mai sus îmi dau libertatea de a face astfel de asocieri. În firea creştinului nu ar trebui nici pe departe să aibă loc astfel de atitudini, sau de remarci, la adresa semenilor, indiferent de modul de existenţă al celuilalt. „Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12, 9-10). Iată îndemnul Sfântului Apostol Pavel pentru creştini. Dar, cum poţi pune la inimă un astfel de îndemn cât timp eşti instalat în turnul de fildeş al megalomaniei autosuficiente, de unde ai impresia că poţi arunca cu vorbe după bunul plac asupra oricui? Nu! Pentru a împlini îndemnul paulin este nevoie întâi de toate de virtutea smereniei, iar soarta oricărui turn de fildeş babilonic este până la urmă prăbuşirea. Aşadar ar fi normal să privim drept la semenii noştri pentru a înţelege că, în structura globală a lumii noastre, sunt destui oameni care desfăşoară activităţi cu adevărat frumoase şi aceştia nu sunt puţini. Până la urmă, fiecare lucrare umană îşi împlineşte menirea dacă este făcută cu dragoste de Dumnezeu şi de semeni şi este împletită cu rugăciune.