Toate-s de la Dumnezeu

„ Cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste să vă apropiaţi!”

Acest îndemn ne uneşte şi ne călăuzeşte . Avem drept exemplu puterea cu care Iisus a luptat pentru mântuirea noastră.
Obiceiurile străvechi sunt legate de credinţele oamenilor. Faptul acesta demonstrează sfiala ce îi cuprindea la rostirea fiecărei rugăciuni. Din bucuria că îl au pe Dumnezeu evenimentele din viaţa lor sunt organizate în funcţie de  sărbătorile religioase, iar de cele mai multe ori atât bucuria cât şi tristeţea se trăiesc împreună.
Gesturile mici se fac pe ascuns, nu te lauzi cu ele. Din gesturile bătrânilor noştri am putea învăţa multe. Simplitatea şi frumuseţea se aflau în orice lucru care nu era făcut la voia întâmplării. Erau călăuziţi de iubirea de Dumnezeu.
Se considerau zile bune pentru peţit joia şi duminica. Deloc întâmplător. Duminica este ziua în care Iisus a înviat, iar joia este ziua Înălţării Lui la Dreapta Tatălui.

Un obicei străvechi
Bunica mi-a povestit un obicei frumos. Înaintea peţitului propriu-zis, deci înainte ca părinţii „să cadă la învoială”, feciorul oferea fetei o oarecare certitudine că ar dori să păşească în faţa altarului împreună.
În noaptea premergătoare zilei Înălţării Domnului aşeza o cunună din flori pe faţada casei în care locuia fata. Feciorul rămânea acolo până în zori pentru a o păzi. Poate şi ca un sacrificiu, dar şi pentru că lumea este supusă greşelilor.
Cununa aceasta alcătuită din cele mai frumoase flori ale primăverii este simbolul perfecţiunii, al frumosului şi nu în ultimul rând al continuităţii. Ea este dăruită fetei, dar în primul rând ridicată la Cer o dată cu Sfânta Înălţare a Mântuitorului pentru ca Acesta să le binecuvânteze legătura. Florile şi verdeaţa aşezate sub formă de cerc fac trimitere la punctul acela unic, singur din care s-a născut:

 „...cel întâi şi singur, Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai
slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;”

Încă un aspect frumos este faptul că cercul acesta este un bogat simbol alcătuit din flori şi verdeaţă. Acestea vin a întări ideea de unitate fundamentală a vieţii. Căci noi iubim „şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Florile, verdeaţa, perfecţiunea cercului întăresc caracterul ciclic al oricărei existenţe.
Gesturile oamenilor simpli, ale ţăranilor noştri frumoşi şi buni să ne fie acum repere în viaţa contra cronometru pe care nu mai ştim să o trăim frumos. Suntem prea grăbiţi să mai ştim admira curajul ghiocelului care străpunge zăpada, neînfricaţii muguri care zâmbesc primăvara soarelui, rândunelele  care revin voios  să ne încânte auzul.  
Pe lângă toate acestea să ne mai rânduim câte un moment de  răgaz pentru a şterge colbul de pe pozele învechite şi să ascultăm poveştile frumoase şi pline de învăţăminte ale celor care încă mai sunt printre noi.