Timpul şi rugăciunea

Dacă suntem întrebaţi: „Te rogi dimineaţa? Dar seara?“ Cei mai mulţi dintre noi răspundem spunând că timpul – dimineaţa, sau oboseala – seara, nu ne mai permit să ne rugăm. Suntem, aşadar, prea ocupaţi, prea obosiţi şi stresaţi pentru a ne mai îndrepta când şi când duhul, prin rugăciune, către Dumnezeu. Ce să mai spunem despre Ziua Domnului în care ne este foarte greu să ne îndreptăm paşii către Sfânta Biserică pentru a ne ruga? Scuzele sunt aceleaşi! Dacă vom căuta, însă, cu puţină sinceritate mecanismele sofisticate ale unor astfel de îndreptăţiri vom vedea că ne minţim singuri cu o seninătate deplină. Ferească Bunul Dumnezeu ca altcineva să ne mintă pe noi în felul acesta! Să vedem, însă: cine nu este stresat de timp, de acest factor al vieţii care a devenit parcă tot mai scurt, mai înghesuit  şi care vrea să înghită totul precum Cronos propriii copii? Probabil, copiii sunt detaşaţi întrucâtva de dimensiunea timpului atâta vreme cât părinţii nu se străduiesc să introducă în viaţa inocentă a acestora elemente cronofage şi ucigaşe de suflet cum ar fi un  computer,un televizor, un telefon, sau jocurile video. Însă, foarte mulţi dintre adulţii care se plâng de timp, nu concep viaţa fără ca, în fiecare dimineaţă să posteze, de exemplu, ceva pe contul de „facebook”, să dea „un like”, să trimită un mesaj de pe mobil. Altfel spus, cât de stresant ar fi factorul timp, tehnica este obsedant de necesară şi nu ne putem dezlipi mintea şi sufletul de ea! De rugăciune da, însă de computer, nu! Sau de orice altceva asemănător. În privinţa oboselii lucrurile stau la fel pentru că seara, nu-i aşa, spunem că suntem prea obosiţi pentru a-i mai adresa vreun cuvânt lui Dumnezeu, dar ne descreţim frunţile, alungăm moleşeala trupului, zicem noi, tot cu un comentariu, un e-mail, cu un film, sau un meci vizionat la tv.

Rugăciunea şi veşnicia
Astfel stând lucrurile mai putem spune că scuzele noastre sunt întemeiate? Nicidecum. Lipsa rugăciunii este efectul lipsei de iubire a omului faţă de Dumnezeu, sau cel puţin, al interesului faţă de viaţa duhovnicească. Un om care este atent la viaţa sa, care ştie că dincolo de toate, toată viaţa aceasta reprezintă paşi către veşnicie, nu îşi poate concepe viaţa, nu îşi poate „proiecta” nicio zi fără să includă rugăciunea. Cât de puţină ar fi, rugăciunea trăită cu toată conştiinţa înseamnă enorm de mult. Este cea mai bună metodă de deconectare, de eliminare a stresului şi a oboselii. Rugăciunea, într-adevăr, revigorează, dă putere. Şi când ştim că toate acestea nu sunt decât efecte secundare ale rugăciunii, întrucât cel care se roagă nu urmăreşte diminuarea sau eliminarea stresului, ci aceste efecte vin de la sine. Cel care se roagă urmăreşte dialogul cu Dumnezeu, cu Izvorul Vieţii pentru că ştie că acest dialog început aici, va putea continua şi în veşnicie. Cât de frumos spunea părintele Arsenie Papacioc că, în privinţa timpului, orice clipă poate fi o veşnicie pe care o poţi dobândi prin suspinul rugăciunii. În acest sens, Hristos este Psihanalistul desăvârşit, Cel care cunoaşte perfect sufletul omenesc şi îl poate tămădui, El, Samarineanul Milostiv, turnând peste rănile sufletului vinul încercărilor şi de ce nu al mustrărilor de conştiinţă, dar şi untdelemnul milostivirii. Nu este greu şi nu ne ia mult! O fărâmă de timp, doi genunchi plecaţi şi o minte smerită care să îi spună Lui toate durerile. Important este să ne dăruim noi timpul necesar rugăciunii şi dispoziţia spre rostirea acesteia.