Ţăranul şi ursul

Odată, un ţăran îşi lucra ogorul. Plantase de cu primăvară sfecla de zahăr, iar acum o prăşea, gândindu-se la ale lui. Şi cum muncea el aşa, auzi deodată în spatele lui:
- Mor, mor, mor, am să te mănânc, omule!
Bietul om, încremeni de frică, dar nevrând să ajungă în labele ursului zise:
– Nici măcar nu te vei sătura dintr-o uscătură ca mine. Mai bine facem un târg: vezi câmpul ăsta al meu, pe care muncesc pentru a-mi scoate hrana? Îţi voi da ţie totul, eu voi opri doar rădăcinile.
Ursul se gândi că, dacă omul mănâncă aşa ceva, trebuie să fie o hrană bună, care îi va ajunge mult timp. Aşa că se învoi.
Când veni toamna, omul scoase sfecla, opri partea din pământ, iar ursului îi dădu frunzele. După câteva zile, ursul înţelese că a fost păcălit, dar nu avu ce face, înţelegerea era înţelegere.
În anul următor omul îşi semănă câmpul cu grâu. Şi tocmai când privea cum lanurile galbene se leagănă în vânt, se trezi cu ursul în spatele lui:
– De data asta nu o să mă mai păcăleşti! Eu voi lua rădăcinile şi tu partea de afara!
– Aşa să fie, zise omul smerit, dar zâmbind în sinea sa.
Şi plecă spre casă cu sacii încărcaţi cu boabele dulci de grâu, în timp ce ursul scormonea de zor pământul.
Văzând că a fost şi de data aceasta păcălit, ursul se întoarse ruşinat în pădure şi se gândi că tot mai bine ar fi să caute tufişurile de zmeură şi mure, aşa cum făceau toţi ai lui şi cum făcuse şi el pană nu demult.