Taina Crăciunului

Faptul că noi, românii, am numit „Crăciun” acest praznic unic, care desparte istoria între Vechiul şi Noul Testament, dar o şi unifică, dând sens viitorului ei, ne dezvăluie o luminată înţelegere. Cuvântul Crăciun, potrivit cercetătorilor vrednici de crezământ, provine din latinescul „creatio” – creaţie, zidire. Astfel au cugetat şi mărturisit străbunii, au văzut în Crăciun, în Naşterea Domnului, o nouă creaţie a lumii, înnoirea ei prin trimiterea Fiului Ziditorului.  Acela „prin care toate s-au făcut” (Ioan 1, 3), El Însuşi S-a făcut ceea ce a făcut, pentru a reface, a ridica făptura Sa din căderea ei, din pătimirile ei, din păcat, stricăciune şi moarte. El, „rămânând ce era, S-a făcut ce nu era”:  om! Şi numai aşa, ca Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, ne poate ridica, ne poate oferi, ne poate împărtăşi înfierea, îndumnezeirea. De aceea numai prin El,  prin Hristos, este cu putinţă salvarea umanităţii.
Omul nu se poate salva singur. Istoria ne stă martoră. Lucifer a ispitit prin şarpe pe părinţii noştri Adam şi Eva, sugerându-le neascultarea, orgoliul, autoîndumnezeirea. (…) Adevărata cale a înfierii noastre divine e tocmai taina Crăciunului, cale adevărată şi unică. Dumnezeu coboară pe pământ şi îl înalţă pe om, „Îşi ridică chipul cel mai înainte căzut”. Înălţarea omului se face prin smerenia lui Dumnezeu, Care coboară la noi, Care se face şi om.