Steagul cu cap de lup de

 Cel mai viteaz şi mai înţelept rege al dacilor, strămoşii noştri, a fost Decebal. Încă de pe când era băieţaş era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferinţă.
Şi vreau să vă spun că nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele se purta cu grijă şi milă. Într-o zi, umblând cu prietenul său Duran prin pădurile din preajma Sarmizegetusei, a găsit un pui de lup căzut într-o prăpastie. Era mic, abia făcea ochi şi în cădere îşi rupsese un picior. Tremura, scheuna, părea gata să moară.
Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul rupt între lopăţele şi l-a adăpostit într-o şură. Când s-a vindecat, a crescut mai mare şi mai voinic decât un câine ciobanesc. Era domesticit, blând cu cei buni şi aprig cu cei răi. Avea părul sur, aspru, gât gros, picioare puternice şi colţii ascuţiţi. Când se înfuria, scotea un scheunat subţire, ca un şuier, de care toţi câinii şi chiar oamenii se înspăimântau. Poate de aceea Decebal l-a numit Şuier şi l-a învăţat să adune vânatul săgetat de el în pădure.
Odată, pe vreme de iarnă cu nămeţi mari, Decebal s-a răzleţit de ceata vânătorilor. Şi iaca, într-o poiană, s-a năpustit asupra lui o ceată de lupi flămânzi. În primele clipe Şuier şi-a sticlit ochii, parcă bucuros că-şi vede fraţii.
Decebal, lângă tulpina unui fag, şi-a tras sabia cu vârful curbat, să se apere de fiare. L-a chemat pe Şuier s
ă-i fie de ajutor. Lupul îmblânzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a înconjurat copacul.
Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tânărul prinţ şi crestat în ceafă. Ceilalţi lupi se pregăteau să sară... Deodată, Şuier s-a repezit între lupi, începând o luptă aprigă cu ei, scurmând şi spulberând zăpada. Dar lupii erau numeroşi şi au prins să-l sfâşie cu colţii. Decebal, urcat in fag, îi străpungea cu săgeţile şi haita s-a retras în pădure, urlând a pagubă.
Scorilo, tatăl lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului său.
- Tata, Şuier m-a salvat!...
Atunci toţi l-au văzut pe Şuier zăcând între cei patru lupi săgetaţi, care înroşiseră zăpada.
Şuier n-a mai trait. A murit privindu-şi stăpânul pe care l-a apărat cu credinţă.
Tânărul i-a cerut unui meşter fierar să-i făurească din aramă un cap de lup, cu gura căscată, un cap ca al lui Şuier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de pungă lungă de trei coţi, care, prinsă de capul de lup de aramă pus într-o prăjină de fier, şuiera în bataia vântului.
Aşa s-a făcut steagul de luptă al dacilor.