Smerenia vindecătoare

În viaţa duhovnicească virtuţile nu au nicio valoare dacă lucrarea lor nu este însoţită mereu de smerenie. De ce oare este nevoie de această asociere? De ce, dacă iubesc, dacă cred sincer, este necesar să fiu şi smerit? Păcatul de căpetenie, care a dus la căderea îngerilor deveniţi demoni, dar şi la căderea protopărinţilor este mândria, ori smerenia este opusul mândriei. Lucrarea virtuţilor în viaţa creştinului îl face pe acesta să se apropie de asemănarea cu Dumnezeu, adică să îşi atingă scopul pentru care i-a fost dăruită viaţa. Însuşi cuvântul „asemănare” arată că virtutea respectivă, chiar dacă îl apropie pe om de Dumnezeu nu îi schimbă acestuia firea, adică  omul nu devine Dumnezeu după fire, ci primeşte daruri sfinte din dragostea dumnezeiască. Virtuţile îi dau celui ce le practică şi o reală putere, ori tocmai aceasta, însoţită de mândrie îi poate da omului iluzia unei identităţi nereale. Smerenia este cea care îl ajută pe creştinul practicant să îşi cunoască locul, să fie conştient neîncetat că este făptura lui Dumnezeu. Mai mult, smerenia ne poate ajuta pe fiecare dintre noi să ieşim din mizeria păcatului, oricât de adânc s-ar fi înrădăcinat acesta în noi. De aceea rugăciunea vameşului a devenit rugăciunea de căpătâi atât a monahilor, cât şi a mirenilor. „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!” – cuvinte ivite dintr-o inimă frântă, dar îndreptată de dragostea lui Dumnezeu care, peste rănile provocate de păcat nu pune sare, ci balsam tămăduitor.