Smerenia desăvârşeşte

Ne vine greu să definim smerenia. Mai uşor ne pare să o definim în comparaţie cu antonimul său, spunând că smerenia este opusul mândriei. Trist, dar adevărat mândria o cunoaştem destul de bine, mai ales din trăiri personale. Dicţionarul Limbii Române o defineşte, în primul rând, ca atitudine umilă, supusă, comportament modest. Dacă aceasta este smerenia nu prea face cinste oamenilor valoroşi. Suntem tentaţi, atunci să nu ne dorim să fim smeriţi. Cu toate acestea ştim că o caracteristică importantă a unui bun creştin este smerenia. În noi este clădită dorinţa de mai bine, de a creşte, şi totuşi, tot Dumnezeu ziditorul nostru, ne cere să fim smeriţi. Cum poţi fi umil, modest când şti cât ai muncit la statutul tău. După ce ai trudit atât, pentru tot ceea ce ai şi mai ales ceea ce eşti, consideri că este un act de demnitate să nu fi umil. Munceşti imens dorind să trăieşti bine, deci cum poţi trăi modest? Umilinţa pare firească pentru cei slabi şi neputincioşi, deci concluzia unora că ortodoxia este pentru nevoiaşi pare îndreptăţită. Omul vrednic, capabil, poate şi este firesc să fie demn şi să trăiască bine.
Cum putem oare rezolva acest conflict de ideii? Dumnezeu a sădit în noi dorinţa de mai bine prin cuvântul „creşteţi” şi tot El ne cere să fim smeriţi.

Înalţă-ne din smerenie, ca să nu ne smerim dintru înălţare
Această primă săptămână de pregătire pentru Înviere ne descoperă chiar desăvârşirea fiecăruia dintre noi. Poate că este bine, cel puţin pentru început, să privim smerenia ca umilinţă, deşi ea nu este nici pe departe aşa ceva.
Dacă am privi real spre realizările noastre şi spre statutul pe care îl avem în societate, am conştientiza că este mai mult un dar al lui Dumnezeu decât o realizare personală. Atunci nu ni se mai pare atât de firesc să fim mândri de noi. Nici nu pare firesc să ne simţim umiliţi, căci Dumnezeu ne dăruieşte cu drag, nu spre a ne simţi inferiori lui. Conştientizarea aceasta simplă şi constructivă ne aduce la a trăi firesc smerenia, ştiind că noi am făcut puţin din tot ce avem şi nu ne putem mândri ca vameşul.
Străduindu-ne să facem tot ce putem mai bine deseori greşim. Firesc este să regretăm greşelile şi aceste regrete ne aduc să nu ne simţim demni de laudă şi cinste. Este drept că facem multe lucruri bune, dar mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu şi atunci pentru ce să ne mândrim! Adevărul este că doar cel ce nu munceşte nu greşeşte, aşa după cum spune o vorbă de duh românească.
Darurile copleşitoare ale lui Iisus Hristos acoperă sau chiar schimbă greşelile noastre în lucrări bune. Copleşitor gest divin, se pleacă El, Cel Nemărginit, la mizeriile făcute de mine să le facă lucrări de artă! Acest gest mă face să nu mai fiu trist pentru greşelile mele, dar nici să mă simt îndreptăţit pentru opera ce a ieşit din „conlucrarea” cu Artistul universului. Ceea ce face diferenţa între cei doi ostenitori este smerenia. Şi vameşul şi fariseul erau nişte oameni care aveau performanţe. Smeritul creşte în ochii oamenilor şi al lui Dumnezeu, el stând în coada mesei este cinstit de gazdă fiind pus în capul ei. Mândrul este lipsit de aprecierea oamenilor şi smerit de Dumnezeu. Iată cum ajungem să fim desăvârşiţi privind la învăţătura Mântuitorului pe care a predat-o mai ales prin felul său de a se comporta.