Slujbele Bisericii

Participarea la sfintele slujbe este şi un prilej de învăţătură, un prilej de şcoală. Vă spuneam că numai la Teologie am aflat de comorile Ortodoxiei cuprinse în sfintele slujbe. Înainte de a face Teologia nu m-am ocupat în mod special de textele de la sfintele slujbe, de textele liturgice; mergeam la slujbă, ştiam o mulţime de texte pe de rost, le spuneam, puteam să le recit, puteam să mă gândesc la ele, dar mă gândeam mai puţin la ele, le învăţasem ca pe o poezie (am avut memorie bună şi am prins repede), fără să mă gândesc că uite, totuşi, ce profunzimi de gând se află aici.
La Teologie, părintele care era profesor de muzică şi de tipic mi-a atras atenţia, el, cel dintâi, în privinţa conţinutului textelor liturgice. Eu am luat aminte, m-am convins de adevărul cuprins în această afirmaţie si m-am ocupat apoi de acestea. Acum, către sfârşitul vieţii mele, mărturisesc că-mi pare rău că nu m-am ocupat şi mai mult de sfintele slujbe! Trebuia să mă ocup mai mult, dar, în sfârsit, m-am ocupat de multe, bune au fost şi acelea; dar ca textele liturgice nu-i nimic!
Am ajuns la concluzia că sfintele slujbe sunt vuietul Duhului. Vuietul Duhului Sfânt. În Sfânta Scriptură sunt trei locuri în care se vorbeşte despre vuietul Duhului. Şi anume, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al III-lea, unde e înfăţişată convorbirea între Domnul Hristos si Nicodim, unde se spune între altele cuvântul Domnului Hristos: „Vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce” (adică nu ştii punctul de plecare şi punctul de sosire al vântului, dar auzi vuietul). Chiar dacă nu eşti în vânt, chiar dacă eşti undeva, într-o casă, auzi vântul de afară şi zici: uite, bate vântul. Deci auzi vuietul vântului.
În altă parte se vorbeşte despre vuiet de ape. Şi anume, avem tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al VIIlea, relatarea că Domnul Hristos a zis: „De este cineva însetat, să vină la Mine şi să bea” şi: „Din pântecele celui ce crede vor izvorî râuri de apă vie”. Râul este totdeauna cu vuiet. Nu se pomeneşte vuietul aici, dar dacă e vorba de râu, nu-ţi poţi închipui un râu care
nu are vuiet.

Prezenţa Duhului
Şi, în sfârşit, în Faptele Sfinţilor Apostoli, acolo unde se istoriseşte despre Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, se afirma: „S-a auzit o vijelie ca o suflare de vânt care vine repede”. Iarăşi este vorba de un vuiet. Vuietul acesta, de fapt, îl facem noi să se simtă prin sfintele slujbe. Şi anume, textele liturgice inspirate de Duhul Sfânt le aducem la arătare, le aducem la acţiune, prin cuvintele noastre de la sfintele slujbe, fie rostite, fie cântate. La sfintele slujbe, ştim sau nu ştim, credem sau nu credem, suntem în vuietul Duhului, în vuietul vântului care nu ştim de unde vine şi nu ştim unde ajunge, ci simţim doar vântul şi direcţia şi ştim că trebuie să ne ducă spre Dumnezeu; suntem în vuietul apelor care-şsi fac simţită prezenţa şi prin vuiet, noi înşine aducem la arătare vuietul, prin cuvintele pe care le spunem sau le cântăm şi, în sfârşit, unde este Duhul Sfânt prezent e şi vijelia care s-a auzit la Pogorârea Duhului Sfânt, iarăşi un vuiet, vuiet preamăritor de Dumnezeu.
De ce? Pentru că acolo unde se istoriseşte despre Pogorârea Duhului Sfânt, se spune că aceia care erau de faţă când vorbeau Apostolii în limbi cunoscute de ei, mărturiseau: „Îi auzim vorbind în limbile noastre despre măririle lui Dumnezeu”sau „despre lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte II, 11). Asta este foarte important, pentru că ştim ce conţinut a avut revărsarea de suflet în limbi necunoscute până atunci Apostolilor, dar cunoscute de cei care le auzeau (se spune că ei vorbesc ceva despre măririle lui Dumnezeu, despre măreţiile lui Dumnezeu, despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu).
E ceea ce facem şi noi la slujbe când zicem: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Lui”, cuvinte preamăritoare, care sunt din darul Duhului şi în acţiunea omului. Facem noi lucrătoare textele acestea liturgice; nu mă gândesc numai la Sfânta Liturghie, mă gândesc şi la celelalte slujbe în care, de asemenea, mărturisim nişte lucruri; de exemplu, la Schimbarea la Faţă, vorbim cu Domnul Hristos şi zicem: „Schimbatu-Te-ai la faţă în muntele Taborului, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, mărire Ţie!”.