Sfinţii Nicandru şi Marcian

La 8 iunie se sărbătorea la Durostor, în provincia romană Moesia Inferior, pomenirea martirilor lui Hristos, Nicandru şi Marcian. Aceştia au pătimit cu bucurie şi jertfelnicie pentru credinţa cea adevărată.
Sfinţii Nicandru şi Marcian erau ostaşi în armata romană de la Dunăre şi făceau serviciul militar în cetatea amintită. În urma biruinţei împotriva perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi - prin credinţa şi blândeţea lor - de slăbirea şi decăderea tot mai mare a Imperiului Roman.
Pentru că Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrate, Valention, Isihie şi cu veteranul Iuliu, că sunt creştini, au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea, au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi sa tăgăduiască pe Hristos. Dar ei, nevoind să se lepede de Mântuitorul sufletelor noastre, au fost strujiţi cu unghii de fier pe tot trupul, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii de pietre.
Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul Maximian Galeriu, văzând că nu-i poate convinge să se întoarcă la cinstirea zeilor celor neînsufleţiţi ai păgânilor, a poruncit să li se taie capetele. Atât de mult întăreşte harul lui Dumnezeu pe aleşii Săi, încât nici o suferinţă pământească nu-i poate abate de la slăvirea Mântuitorului nostru, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6).