Sfinţii „întocmai cu Apostolii” (II)

Este neîndoielnic faptul că Edictul de la Milan a avut pentru Biserica creştină din catacombe o însemnătate deosebită. Biserica iese la suprafaţă şi între conducerea politică a Imperiului şi aceasta începe să fie ţesută acea simfonie specifică Bizanţului. Întrucât împăratul devine de acum apărător al Bisericii, între Trupul lui Hristos şi acesta intervine acea armonie pe care unii istorici occidentali o numesc „ortodoxie politică”. Conform acesteia „împăratul devine apărător şi protector al Bisericii …, iar Dumnezeu, prin Biserică, îşi manifestă milostivirea faţă de el şi de domnia sa. Prin această armonie nu se mai putea trasa o linie de demarcaţie categorică între Biserică şi stat, credinţă şi politică, iar problemele unei instituţii deveneau, în consecinţă, şi ale celeilalte, fireşte, nu în sensul unei contopiri a uneia în cealaltă, ci al simfoniei.”
(Carabă, Vasile, Adrian, O teocraţie atipică: Bizanţul, … în Steven Runciman, Teocraţia bizantină, Ed. Nemira, Bucureşti, 2012, pag. 9)
Pentru a înţelege motivele schimbării radicale de atitudine faţă de Biserica creştină este necesar să amintim de luna octombrie a anului 312 şi de Podul Vulturului. Aici, lângă Milano, împăratul Constantin duce o luptă în urma căreia obţine o victorie extrem de importantă cu consecinţe care se resimt până în zilele noastre. Îl învinge pe Maxenţiu devenind astfel primul împărat creştin după o serie lungă de împăraţi păgâni, dintre care mulţi persecutori ai creştinismului şi de asemenea Imperiul devine unul creştin.

Semnul Crucii
Victoria repurtată de Împăratul Constantin stă sub semnul unei mari minuni. În lucrarea „Viaţa lui Constantin”, scrisă de Eusebiu de Cezareea la peste 25 de ani după victoria împotriva lui Maxenţiu, autorul ne spune că „împăratul însuşi a spus şi a confirmat prin jurământ celebra istorie despre cum a văzut el, în timpul marşului împotriva lui Maxenţius, pe cer, la asfinţitul soarelui, o cruce luminoasă însoţită de cuvintele “prin aceasta vei învinge”. El şi legiunile lui au fost cuprinşi de uimire la o asemenea viziune. În noaptea următoare, Hristos îi apăru în somn lui Constantin, purtând acelaşi semn, şi-i porunci să facă o imagine a crucii şi cu ea să pornească împotriva duşmanilor. Imediat ce se iviră zorii, împăratul făcu cunoscut prietenilor săi uimitorul vis şi apoi, chemând împreună meşteri, le descrise schiţele din viziunea pe care o avusese şi porunci  să confecţioneze stindardul, care este cunoscut ca labarum” (Vasiliev, A. A., Istoria imperiului bizantin, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pag. 95). În privinţa veridicităţii acestei revelaţii sunt şi istorici care neagă realitatea faptică a ei, considerând-o o minciună, un fals istoric, însăşi opera lui Eusebiu, „Viaţa lui Constantin” fiind considerată de aceştia neautentică. Marele istoric bizantin Steven Runciman afirmă însă că „este clar atestat faptul că trupele lui Constantin, atunci când a intrat în Roma ca biruitor la sfârşitul lui octombrie 312, aveau ca stindard un simbol creştin” (Runciman, Steven, Teocraţia bizantină, Ed. Nemira, Bucureşti, 2012, pag. 30). Schimbarea de atitudine a unui împărat faţă de creştinism este radicală, fără îndoială. Aceasta nu ţine însă de acea „înţelepciune vicleană” de care îl acuză unii istorici pe împăratul Constantin care, spun ei,  a ştiut să îşi ataşeze Biserica creştină pentru a crea un imperiu unitar şi puternic. Aceasta din mai multe motive. În primul rând, la acea vreme, Biserica lui Hristos era extrem de slăbită în urma îndelungilor persecuţii şi nu reprezenta nicidecum o putere, iar numărul creştinilor scăzuse considerabil în urma morţilor martirice sau a apostaziilor. În acest sens „a-i susţine pe creştini … era o revoluţie în politică. Aşadar era un joc riscant. S-a calculat că în timpul Edictului de la Milan din 313, când Bisericii creştine i s-a dat libertate absolută de cult şi statut legal, creştinii nu numărau mai mult de o şeptime din populaţia imperiului. În plus, creştinii erau foarte slab reprezentaţi în armată, care era sursa principală de putere a împăratului” (Runciman, Steven, Teocraţia bizantină, Ed. Nemira, Bucureşti, 2012, pag. 31). În acelaşi timp forţa creştinilor era divizată şi de problemele interne date de ereziile din acea vreme. Aşadar, este greu de crezut că la baza apropierii împăratului Constantin de Biserică şi a privilegiilor pe care le va acorda de acum încolo creştinilor ar sta vreun calcul politic.