Sfinţii Epictet şi Astion

Pe malul lacului Razelm, care în antichitate se numea Halmyris, nu departe de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţul de Jos, se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine care au fost identificate de învăţaţi cu cetatea Halmyris. Ştirile cele mai ample şi mai importante despre Halmyris le avem în legătură cu pătimirea aici a doi martiri Epictet şi Astion, poate cei mai vechi martiri de pe teritoriul României, despre care avem informaţii amănunţite. Potrivit datelor din actul lor martiric, Epictet şi Astion ar fi pătimit, mărturisindu-şi credinţa în Hristos, în anul 290, ca urmare a persecuţiei dezlănţuie de împăratul Diocleţian. Tot în legătură cu martiriul lor este menţionat şi primul episcop al Tomisului (cel dintâi din România), Evangelicus, care a venit la Halmyris în acea vreme.
Actul martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion este plin de amănunte cu privire la viaţa, activitatea şi pătimirea lor. Din păcate, el ni se păstrează astăzi doar într-o copie din secolul al XV-lea; aflată în arhiva bisericii Mântuitorului, din Utrecht.
Pe vremea nelegiuitului împărat Diocleţian, trăia în părţile Răsăritului (foarte probabil în Asia Mică) un preot cu numele Epictet, care ducea o viaţă cu totul curată şi evlavioasă. Din fragedă copilărie, el fusese crescut în frica de Dumnezeu, urmând poruncile Mântuitorului. Pe parcursul vieţii sale a făcut multe minuni.
Epictet era un tânăr chipeş, fiul unui om de vază din oraş, foarte bogat. Mama sa era şi ea de viţă nobilă, fiica senatorului Iulian. Părinţii îl iubeau nespus, fiind şi singurul copil, privindu-l ca pe odorul lor cel mai de preţ.
Astion a primit botezul de la preotul Epictet. După ce a împlinit dorinţele înţeleptului tânăr, Preotul Epictet şi ucenicul său, Astion, au părăsit oraşul, s-au îmbarcat pe o corabie şi au sosit la graniţa sciţilor, oprindu-se în oraşul halmyrenilor, unde nu era nimeni care să-i cunoască sau să le ştie ţara. În timpul când cei doi bărbaţi îşi puneau în aplicare sfântul lor refugiu, părinţii lui Astion îşi căutau fiul şi tare se tânguiau că nu-l găsesc.
După ce s-au stabilit în cetatea dobrogeană Halmyris (comuna Dunavăţul de Jos), Epictet şi Astion au continuat să ducă viaţa lor curată, aşa cum trăiseră în patrie. Epictet a făcut şi aici multe semne şi minuni. Şi Astion a căpătat darul facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului. Dar în vremea aceea a sosit în oraşul Halmyris comandantul Latronianus, cu scopul să rezolve unele treburi administrative şi militare. În a patra zi de la sosire, i s-a raportat de către unii din funcţionarii săi că există în oraş doi străini, care ar fi „vrăjitori” şi „ghicitori” şi că prin cuvântările lor au întors pe mulţi de la cinstirea zeilor. Auzind acestea, comandantul s-a înfuriat şi a dat ordin ca după apusul soarelui cei doi sfinţi să fie arestaţi şi duşi la închisoare. Pe drum, ei cântau psalmi, rosteau lungi şi fierbinţi rugăciuni şi s-au înţeles ca a doua zi când vor fi duşi la judecată, să nu spună nimic despre familia lor şi despre ţara de unde veneau, ci doar să repete că ei sunt creştini, că acesta este numele, neamul şi patria lor şi că ei nu sunt altceva decât cinstitori ai Dumnezeului adevărat.
În cursul audierii, cei doi sfinţi îşi mărturiseau credinţa în Iisus Hristos şi arătau că ei nu pot să se închine zeilor. Înfuriat, dregătorul a defăimat pe Dumnezeul lor şi a poruncit ca amândoi să fie legaţi, chinuiţi şi să li se rupă carnea de pe corp cu gheare de fier. Cei torturaţi nu răspundeau la toate decât cu cuvintele: „- Noi suntem creştini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu”.
Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind din gura martirilor cum cinstesc şi mărturisesc fără încetare credinţa în Iisus Hristos, nu i-au ieşit din minte aceste cuvinte timp de trei zile; în a patra zi s-a dus şi a mărturisit: „Eu sunt creştin, facă-se şi cu mine voia lui Dumnezeu”. Vigilantius s-a dus la martiri în închisoare, ca să primească de la ei însemnul şi garanţia vieţii. Apoi, împreună cu casa sa, au devenit cu toţii ucenicii Mântuitorului.
Pe când Epictet şi Astion îndurau chinuri, a apărut la Halmyris un străin care, văzând pe Astion în faţa scaunului de judecată, l-a recunoscut şi a ştiut din ce neam se trage. Degrabă s-a suit în corabie, a călătorit pe mare şi a ajuns la părinţii lui Astion. El le-a spus ce a văzut şi auzit în legătură cu fiul lor. Mama a zis că vrea să devină creştină şi că, dacă ar fi nevoie, va înfrunta şi martiriul. Însoţiţi de trei slujitori, părinţii
s-au îmbarcat în grabă şi călătorind pe mare au ajuns în oraşul Halmyris.
Pentru că în urma chinurilor ei au rămas senini şi veseli, dregătorul a dat ultima poruncă, cerând să fie scoşi afară din cetate şi acolo să li se taie capul. Actul martiric spune că trupurile mucenicilor erau albe ca zăpada şi că cei care sufereau de vreo boală, durere sau aveau griji, şi se atingeau cu credinţă de ele, sau le sărutau cu evlavie, se vindecau.
În a treia zi după înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilantius spunându-i că în ziua aceea vor sosi părinţii săi ca să-l caute şi îl roagă să meargă degrabă în port, să-i primească, să le dea găzduire şi să-i mângâie. Ducându-se în port, Vigilantius găseşte pe părinţii lui Astion. Vigilantius le-a povestit cum Astion plecase cu trei zile mai înainte într-o ţară îndepărtată, apoi, înfăţişându-le cu vorbe alese frumuseţile cereşti şi ale vieţii veşnice, le spune adevărul despre moartea fiului lor, adăugind că toţi cei care se învrednicesc de un asemenea sfârşit sunt numiţi „martiri”. Timp de o săptămână părinţii lui Astion au avut convorbiri cu Vigilantius, în urma cărora ei se convertesc la credinţa creştină.
Potrivit datelor din actul martiric, Epictet şi Astion şi-au dat viaţa şi au sfinţit pământul Dobrogei cu sângele lor în ziua de 8 iulie.