Sfântului mucenic Sava de la Buzău

Sfântul Sava de la Buzău este cunoscut şi sub numele de Sava Gotul. I s-a spus şi Gotul, pentru că în actul său martiric se arată că el era socotit „got de neam”, întrucât şi-a petrecut viaţa în Dacia stăpânită în acel timp de goţii migratori. Se ştie că scriitorii antici, referindu-se la populaţia autohtonă daco-romană, aveau obiceiul să menţioneze îndeosebi popoarele care deţineau puterea militară şi politică, şi nu pe băştinaşii supuşi. De aceea Dacia este „denumită uneori Gothia..., după populaţia migratoare dominantă”.
Sfântul Sava s-a născut pe la anul 334 ; cei ce l-au cunoscut spuneau că „încă din copilărie, spre nimic altceva nu s-a arătat râvnitor, decât numai spre evlavie faţă de Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos”. De aici se poate înţelege că părinţii lui erau creştini şi i-au insuflat acestuia credinţa cea adevărată. El trăia într-un sat din părţile Buzăului, nu departe de râul Mousaios.
În actul său martiric, alcătuit de un reprezentant al Bisericii din Gothia, din care făcea şi el parte, se arată că era „drept în credinţă, cucernic, gata spre toată ascultarea cea în dreptate, blând, simplu la cuvânt, dar nu în cunoştinţă, vorbind tuturor în chip paşnic despre adevăr, făcând să tacă pe idololatri, nesemeţindu-se, ci purtându-se cum se cuvine celor smeriţi, liniştiţi şi negrăbit la cuvânt şi foarte râvnitor la tot lucrul bun”.
Îndrumătorul său duhovnicesc era preotul Sansalas, slujitorul bisericii din satul respectiv, care avea legături cu Biserica din România, adică din Sciţia Mică (Dobrogea), unde, în vremuri de persecuţie, îşi găsea ocrotire şi sprijin sufletesc. De aici revenea între păstoriţii săi, aşa cum s-a întâmplat în primăvara anului 372, pentru a se împărtăşi împreună cu ei din bucuria prăznuirii învierii Domnului. În acelaşi timp, evlaviosul Sava era apropiat sufleteşte şi de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată şi la care se ducea adesea, în lipsa preotului, Sansalas, ca să se roage împreună în biserica lui.
După perioada de linişte şi libertate pentru creştini, adusă de Sfântul Constantin cel Mare, au urmat tulburările ereticilor arieni din timpul domniei fiului acestuia, Constanţius. Ele au dus la înrăutăţirea legăturilor dintre conducătorii romani şi aceia ai goţilor, dreptmăritorii creştini din Goţia (Dacia Carpatică) având de suferit prigoana goţilor păgâni şi eretici.
Între anii 369-372, sub Atanaric, persecuţia împotriva Bisericii lui Hristos este reluată şi, în acelaşi timp, înăsprită. În aceste împrejurări, în apropierea Sfintelor Paşti din 372, Sfântul Sava, ştiind că preotul său, Sansalas, era plecat din sat,
s-a hotărât să meargă în parohia în care slujea Gutticas, pentru a prăznui învierea Domnului împreună. Şi, după cum citim în actul său martiric, pe când mergea el pe cale, i s-a arătat un bărbat foarte mare şi luminos la înfăţişare, care i-a zis: „Întoarce-te şi mergi la preotul Sansalas”, iar sfântul i-a răspuns că „Sansalas a plecat departe”. Într-adevăr, acesta plecase în România (Sciţia Mică) din pricina persecuţiei. Aici putea primi întărire şi mângâiere duhovnicească de la Bretanion, episcopul Tomisului, precum şi de la Iunius Soranus preastrălucitul guvernator al provinciei, compatriot şi rudă cu Sfântul Vasile cel Mare. În preajma Sfintelor Paşti, preotul Sansalas se reîntorsese fără ca Sfântul Sava să ştie, de aceea el stăruia să ajungă la preotul Gutticas. Însă, nevoind el să se supună poruncii, deodată, deşi la ora aceea era timp senin, a apărut un noian nesfârşit de zăpadă pe faţa pământului, care astupa drumul şi nu-l lăsa să treacă mai departe. Atunci a înţeles el că voia lui Dumnezeu este cea care-l împiedică să meargă mai departe, poruncindu-i să se întoarcă la preotul Sansalas. Şi, binecuvântând pe Domnul, s-a întors. Văzând pe Sansalas, i-a istorisit şi lui şi multor altora vedenia pe care a avut-o pe cale.
De acum încolo vor începe suferinţele, căci nici n-au trecut zilele Paştelui şi «în noaptea a treia după sărbătoare, Atharid, fiul dregătorului Rothesteu, a năvălit în satul acela cu o ceată de tâlhari şi, găsind pe preot dormind în casa lui, a pus să fie legat. De asemenea şi pe Sava, smulgându-l din pat l-au legat. Pe preot l-au aşezat într-o căruţă, iar pe Sava l-au dus gol cum se găsea. Şi i-au purtat prin văi împădurite pe care le arseseră de curând, prigonindu-i şi lovindu-i cu nuiele şi cu bice, arătând cruzime şi neîndurare faţă de slujitorii lui Dumnezeu».
Şi făcându-se ziuă, Sfântul Sava, lăudându-se în Dumnezeu, zicea celor ce-l chinuiseră: «Oare nu m-aţi purtat voi prin locuri arse, printre ascuţişurile cioturilor, bătându-mă? Vedeţi, însă, dacă pe trupul meu am vânătăi de la rănile pe care mi le-aţi făcut!». Prigonitorii au văzut că într-adevăr pe trupul lui nu apărea nimic din cele ce-i făcuseră fără milă; de aceea, în înverşunarea lor, «luând o osie de căruţă şi punându-i-o pe umeri, i-au întins mâinile până la capetele ei»; apoi i-au legat şi de picioare o altă osie şi astfel, întins pe cele două osii, l-au aruncat şi l-au lăsat să zacă pe spate, la pământ, chinuindu-se aproape toată noaptea.
Atharid, auzind că Sfântul Sava a înfruntat cu seninătate toate chinurile la care a fost supus şi că a rămas statornic în dreapta şi adevărata sa credinţă, lăsîndu-l pe preot legat, a poruncit să-l ducă pe sfânt ca să-l înece în râul Mousaios, astăzi numit Buzău.
Când au ajuns la malul râului, fericitul Sava a zis către ei: „Eu văd ceea ce voi nu puteţi vedea. Iată, de faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească (îngerii)”. Atunci au coborât în apă pe cel ce mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu şi punându-i un lemn peste gât, l-au împins spre adânc. Săvârşindu-se astfel prin lemn şi apă, sfântul a păstrat curat semnul mântuirii, fiind în vârstă numai de 38 de ani. După ce l-au înecat, ucigaşii l-au scos din apă, l-au lăsat neîngropat şi au plecat. Nu s-a atins de el nici un fel de câine, nici vreo fiară sălbatică, ci trupul lui a fost ridicat de fraţi şi îngropat.
La cererea Sfântului Vasile cel Mare şi cu îngăduinţa Bisericii din Gothia, preastrălucitul duce al Sciţiei, Iunius Soranus, trimite bărbaţi vrednici de încredere să ridice moaştele Mucenicului Sava şi să le ducă în Capadocia. În Epistola 164, scrisă probabil în anul 374, marele arhiepiscop confirmă primirea preţiosului dar, exprimându-şi nemărginita sa bucurie duhovnicească şi mărturisind că martiriul Sfântului Sava l-a făcut să vadă cu ochii minţii împrejurările şi locurile unde s-au petrecut cele scrise.
Sfântul Mucenic Sava de la Buzău nu încetează să ne împărtăşească şi nouă din darurile primite de la Dumnezeu, ajutându-ne să ducem o viaţă vrednică de cinstirea lui şi de înaintaşii noştri în credinţă şi în fapte creştineşti.