Sfântul Teotim, Episcopul Tomisului

Deşi nu ştim exact când s-a născut şi când a murit, cunoaştem că Sfântul Teotim şi-a desfăşurat activitatea la sfârşitul veacului al IV-lea şi la începutul celui de al V-lea. El a fost contemporan al împăraţilor Teodosie I cel Mare şi al fiului său Arcadie, precum şi al unor mari Părinţi şi Sfinţi ai Bisericii, ca: Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie al Nyssei, Grigorie de Nazianz şi alţii. Din faptul că prin anul 392 Fericitul Ieronim vorbeşte în cartea sa De viris illustribus („Despre bărbaţii iluştri”), elogios despre activitatea scriitoricească a lui Teotim, deducem că la acea vreme el era om în floarea vârstei şi că se manifestase atât de strălucit, încît putuse să fie inclus în şirul oamenilor iluştri. Totodată, cum se va vedea mai departe, Teotim a fost un apropiat prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, apărându-l pe acesta în împrejurări grele, fapt care sugerează că erau, dacă nu de vârstă apropiată, cel puţin din aceeaşi generaţie.
Este posibil ca Teotim să fi urmat la scaunul episcopal al Tomisului imediat după Terentius.
Sozomen, istoricul bisericesc din secolul al V-lea, spune că era de neam „scit”, adică locuitor al Dobrogei, un localnic deci, nu grec ori roman venit din altă parte.
Nu ştim dacă el a devenit episcop din rândul monahilor. Cunoaştem doar, după informaţiile date de Sozomen, că el ducea o viaţă modestă şi cumpătată: „timpul cinei şi-l fixa nu la aceeaşi oră, ci când îi era foame sau sete”.
Teotim a căutat să-i îmblânzească pe barbarii huni şi să-i câştige pentru credinţa creştină. „Cu toate că ei erau sălbatici din fire, el i-a abătut spre blândeţe, ospătându-i şi atrăgându-i cu daruri”. Acest lucru le-a creat hunilor impresia ca el este foarte bogat şi de aceea unul dintre barbari a vrut să-l ia prizonier. În încercările de a-l prinde se manifestă darul facerii de minuni al sfântului. Sozomen relatează că „barbarul, pregătindu-şi o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut, cum obişnuia când stătea de vorbă cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă vrând să arunce laţul asupra lui Teotim, spre a-l trage spre sine şi spre cei de un neam cu el; dar, odată cu această încercare, braţul său i-a rămas înţepenit în aer. A fost nevoie de intervenţia celorlalţi barbari pe lângă Sfântul Teotim ca să-l elibereze din cătuşele (lanţurile) nevăzute. Şi Sfântul Teotim s-a rugat lui Dumnezeu salvând pe barbar”. Aceasta este una din numeroasele minuni pe care le-a făcut acest episcop.
În activitatea lor misionară, ierarhii tomitani erau sprijiniţi de marii părinţi ai Bisericii, cum au fost Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostom. Probabil că un motiv important care l-a apropiat pe Sfântul Teotim de Sfântul Ioan Gură de Aur a fost tocmai această activitate misionară comună. Patriarhii de Constantinopol aveau îndatorirea să se intereseze de creştinarea populaţiilor barbare. Pe acest câmp comun de activitate, cei doi ierarhi s-au întâlnit şi au colaborat. Teodoret al Cyrului afirmă că prin anul 399 Sfântul Ioan Gură de Aur a trimis misionari pentru creştinarea „sciţilor nomazi de la Istru” (Dunăre) şi prin care, la vremea respectivă, trebuie să înţelegem în primul rând pe huni. Probabil că patriarhul de la Constantinopol a făcut aceasta şi la rugămintea episcopului Teotim al Tomisului. Unii cercetători sunt de părere că, atunci când Fericitul Ieronim scria în scrisoarea nr. 107 Ad Laetam: „hunii învaţă Psaltirea, iar frigurile Sciţiei se încălzesc la căldura credinţei”, se referea la succesele misionare ale sfântului printre barbarii de la Dunărea de Jos.
Din păcate, opera literară a lui Teotim nu ne este cunoscută. Istoricii timpului nu relatează decât puţine lucruri. Fericitul Ieronim, înscriindu-l în galeria bărbaţilor iluştri, zice doar că „a publicat în formă de dialog şi în stilul vechii elocinţe opere scurte şi comatice” (adică alcătuite din fraze scurte). Dialogul folosit de Teotim în scrierile sale are o veche tradiţie în literatura clasică greco-latină, care a trecut şi în creştinism. Mai aflăm câte ceva despre opera scriitoricească a lui Teotim din lucrarea Sacra parallela („Sfintele paralele”) a Sfântului Ioan Damaschin (+ 749), în care citim că episcopul tomitan a alcătuit o omilie la cuvintele din Evanghelia după Matei 5, 23.
Sfântul Teotim a lăsat gânduri deosebit de frumoase despre liniştea sufletească a omului, ca o metodă eficace în drumul său spre desăvârşire: „În mintea tulburată şi plină de griji nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce şi totuşi este îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon (Matei 6, 28-29). Despre cei prinşi de multe griji pentru cele trupeşti, Scriptura zice: Toată viaţa nelegiuitului este frământată (Iov, 15, 20). E într-adevăr neevlavios să-ţi consumi toată viaţa în griji trupeşti şi să nu arăţi nici o preocupare pentru cele viitoare. Când sălăşluim în gânduri strălucitoare şi arzătoare, atunci suntem educaţi în purpură. Când însă ne amestecăm cu lucrurile pământeşti, atunci ne acoperim cu gunoi. Cel ce merge pe patru picioare este cu totul necurat. Iar pe patru picioare merge acela care se încrede în lucrurile sensibile şi prin grija pentru acestea îşi neglijează partea conducătoare a sufletului. După cum cei legaţi merg greu, tot aşa cei legaţi de viaţa aceasta nu duc la bun sfârşit drumul curat al vieţii”.
Ne dăm seama din scurtele fragmente citate mai sus că gândirea Sfântului Teotim al Tomisului era în consens cu a marilor părinţi ai Bisericii din veacul al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”.