Sfântul Teotim

Despre Teotim I în calendarul tomitan, el era sărbătorit la 20 aprilie pentru „sfinţenie şi minunile sale”, ceea ce înseamnă că s-a distins atât de mult prin credinţă şi fapte deosebite, încât a fost socotit demn să fie înscris între sfinţii locali.
Deşi nu ştim exact când s-a născut şi când a murit, cunoaştem că Sfântul Teotim şi-a desfăşurat activitatea la sfârşitul veacului al IV-lea şi la începutul celui de al V-lea. El a fost contemporan al împăraţilor Teodosie I cel Mare şi al fiului său Arcadie, precum şi al unor mari Părinţi şi Sfinţi ai Bisericii, ca: Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie al Nyssei, Grigorie de Nazianz şi alţii.
Din faptul că prin anul 392 Fericitul Ieronim vorbeşte în cartea sa De viris illustribus („Despre bărbaţii iluştri”), elogios despre activitatea scriitoricească a lui Teotim, deducem că la acea vreme el era om în floarea vârstei şi că se manifestase atât de strălucit, încît putuse să fie inclus în şirul oamenilor iluştri. Totodată, cum se va vedea mai departe, Teotim a fost un apropiat prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, apărându-l pe acesta în împrejurări grele, fapt care sugerează că erau, dacă nu de vârstă apropiată, cel puţin din aceeaşi generaţie.
Este posibil ca Teotim să fi urmat la scaunul episcopal al Tomisului imediat după Terentius (Gerontius). Sozomen, istoricul bisericesc din secolul al V-lea, spune că era de neam „scit”, adică locuitor al Dobrogei, un localnic deci, nu grec ori roman venit din altă parte.
Acelaşi istoric ne dă amănuntul că el purta părul lung ceea ce a făcut pe unii învăţaţi moderni să creadă că aparţinea clasei comate a geto-dacilor. Este posibili, credem totuşi că Sozomen se referă la moda de a purta părul lung al celor care se ocupau cu filosofia, iar Teotim era un bărbat „crescut în dragoste de înţelepciune” (filosofie).
Termenul acesta a fost înţeles uneori ca semnificând învăţătura şi viaţa monahală („monastica philosophia”), iar concluzia ar fi deci că Teotim a început să poarte părul lung odată cu intrarea sa în monahism.
Nu ştim dacă el a devenit episcop din rândul monahilor. Cunoaştem doar, după informaţiile date de Sozomen, că el ducea o viaţă modestă şi cumpătată.
Virtuţile şi înţelepciunea lui Teotim l-au făcut cunoscut chiar şi în mediul barbar. Avea atâta prestigiu în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, încât aceştia îl numeau „zeul romanilor”. Teotim a căutat să-i îmblânzească pe aceşti barbari şi să-i câştige pentru credinţa creştină. „Cu toate că ei erau sălbatici din fire, el i-a abătut spre blândeţe, ospătându-i şi atrăgându-i cu daruri”. Acest lucru le-a creat hunilor impresia ca el este foarte bogat şi de aceea unul dintre barbari a vrut să-l ia prizonier. În încercările de a-l prinde se manifestă darul facerii de minuni al sfântului. Sozomen relatează că „barbarul, pregătindu-şi o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut, cum obişnuia când stătea de vorbă cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă vrând să arunce laţul asupra lui Teotim, spre a-l trage spre sine şi spre cei de un neam cu el; dar, odată cu această încercare, braţul său i-a rămas înţepenit în aer. A fost nevoie de intervenţia celorlalţi barbari pe lângă Sfântul Teotim ca să-l elibereze din cătuşele nevăzute. Şi Sfântul Teotim s-a rugat lui Dumnezeu salvând pe barbar”. Aceasta este una din numeroasele minuni pe care le-a făcut acest episcop.
Istoricul bisericesc Socrate, din secolul al V-lea, vorbeşte şi el cu admiraţie despre Teotim, mărturisind că a fost „un bărbat foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale”. În anul 400 a luat parte la un sinod de la Constantinopol, la care au fost de faţă 22 de episcopi, şi în lista celor care semnează documentele sinodului, Teotim este menţionat pe primul loc, ceea ce arată atât stima personală de care se bucura din partea celorlalţi, cât şi prestigiul scaunului episcopal unde el păstorea.
Din păcate, opera literară a lui Teotim nu ne este cunoscută. Istoricii timpului nu relatează decât puţine lucruri.  
Fericitul Ieronim, înscriindu-l în galeria bărbaţilor iluştri, zice doar că „a publicat în formă de dialog şi în stilul vechii elocinţe opere scurte şi comatice” (adică alcătuite din fraze scurte), adăugind: „aud că mai scrie şi alte lucrări”. Dialogul folosit de Teotim în scrierile sale are o veche tradiţie în literatura clasică greco-latină, care a trecut şi în creştinism.
Mai aflăm câte ceva despre opera scriitoricească a lui Teotim din lucrarea Sacra parallela („Sfintele paralele”) a Sfântului Ioan Damaschin (+ 749), în care citim că episcopul tomitan a alcătuit o omilie la cuvintele din Evanghelia după Matei 5, 23: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar, probabil o lucrare cu caracter moral-duhovnicesc. În aceeaşi operă sunt reproduse sentinţe morale ale Sfântului Teotim: „Cel ce păcătuieşte cu cugetul, prin însăşi rapiditatea gândului, săvârşeşte păcatul complet, pe când faptele trupului pot fi întrerupte de multe lucruri”. „Lucru grav nu este să suferi aspru, ci să suferi pe drept”; „a-ţi aminti cu adevărat de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de viaţă, iar a-L uita înseamnă a muri”. De aceea el afirmă că nu este o fericire mai mare pentru creştin decât cunoaşterea lui Dumnezeu.
Ne dăm seama din scurtele fragmente citate mai sus că gândirea Sfântului Teotim al Tomisului era în consens cu a marilor părinţi ai Bisericii din veacul al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”, anume a Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa şi loan Gură de Aur, şi totodată, la nivelul lor filocalic. De asemenea, trăirea virtuţilor creştine de către Sfântul Teotim era o realitate, el vorbind desigur din experienţa proprie. Tot ce ştim despre el, şi anume: cumpătarea, modestia, puterea rugăciunii sale, într-un cuvânt, sfinţenia vieţii, l-au ridicat în ochii contemporanilor şi chiar ai barbarilor, care făcuseră din el „zeul romanilor”.
O asemenea personalitate spirituală pe scaunul episcopiei Tomisului a dat strălucire eparhiei şi oraşului său, s-a impus în lumea creştină ca un „bărbat ilustru”.