Sfântul Iachint de Vicina

Canonizarea Sfântului Iachint de Vicina, alături de alţi sfinţi români, constituie prinosul adus de Biserica Ortodoxă Română la lucrarea ortodoxă universală, o contribuţie preţioasă prin cea mai mare valoare pe care o pot atinge oamenii – sfinţenia.
Sfântul Iachint a păstorit mulţi ani în Dobrogea, provincie românească cu o temeinică organizare bisericească.
Prin anii 1349-1350, mitropolit de Vicina devine Iachint, într-o perioadă grea, de criză economică şi politică: puterea Bizanţului era în declin, turcii avansau spre strâmtoarea Dardanelelor, genovezii distruseseră flota bizantină. Nu se ştie cu exactitate cât timp a rămas Iachint în scaunul mitropolitan. În 1359 era la curtea domnitorului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). Acesta a cerut Sinodului Patriarhiei din Constantinopol, „nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale”, ca Biserica din Ţara Românească să fie luată sub oblăduirea canonică a scaunului patriarhal; de asemenea, cerea şi recunoaşterea strămutării Mitropolitului Iachint de Vicina (pe care-l chemase mai dinainte la curtea sa) în scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti. Domnul român cerea aşadar recunoaşterea unei stări deja existente, iar nu înfiinţarea unei noi instituţii. Sinodul patriarhal constantinopolitan a aprobat cererea domnului Ţării Româneşti. Patriarhul Calist indica noului mitropolit un veritabil program de păstorire: „Trebuie ca toţi clericii din ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici să asculte şi să se supună lui, ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce îi va sfătui şi învăţa pe ei cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea sub jurământ şi făgăduinţa în scris faţă de sfânta lui Hristos catolicească şi apostolească Biserică, a acestui de prea bun neam voievod, ca să fie totdeauna Biserica Ungrovlahiei supusă acesteia şi să primească de la aceasta ierarh legiuit”. Prin acest act patriarhal, dat în 1359 la cererea domnitorului Nicolae Alexandru, „creştinismul românesc a fost aşezat pentru vecie în vatra Bisericii Ortodoxe a Răsăritului”. La aceasta a contribuit şi Mitropolitul Iachint care a organizat viaţa bisericească a Ţării Româneşti, a hirotonit preoţi şi a construit biserici de mir în târguri şi sate. Mitropolitul Iachint a ajutat şi încurajat monahismul românesc. A adus de la Muntele Athos pe monahul Nicodim pentru a introduce modelul athonit de vieţuire în mănăstiri; a trimis la Mănăstirea Cutlumuş (Athos) călugări care au revenit în ţară sporiţi duhovniceşte şi cu mai multă experienţă de viaţă monahală. A organizat în ţară, cu ajutorul domnitorului, mai multe mănăstiri: Vodiţa, Tismana, Curtea de Argeş, Câmpulung, Cozia, Snagov, Târgovişte ş.a. Nu i-a uitat nici pe românii ortodocşi din ţările vecine, în special din Transilvania, cărora le-a trimis călugări misionari şi le-a hirotonit preoţi. A participat la sinoadele constantinopolitane, însă spre sfârşitul vieţii, din cauza vârstei, nu a mai putut să-şi îndeplinească această îndatorire.
În 1372, Mitropolitul Iachint s-a mutat la cele veşnice, fiind înmormântat probabil în complexul mitropolitan de la Curtea de Argeş, moaştele sale nefiind încă descoperite.