Sfântul Cuvios Neofit Zăvorâtul

Neofit, preacuviosul nostru părinte, preot monah şi zăvorât cum însuşi se numea pe sine, s a născut în eparhia Larnaka, în satul Lefkarelor, pe la mijlocul anului 1134 după Hristos. Tatăl lui se numea Atanasie şi mama lui Eudoxia, care a îmbrăţişat şi ea viaţa monahală, după moartea soţului. Familia lui, simpli ţărani, cu posibilităţi economice reduse, era numeroasă. Opt copii şi doi părinţi număra în total această familie binecuvântată, lucrători la câmp din tată în fiu. Aceasta era îndeletnicirea lor, lucrul la câmp. Aşa cum singur afirma sfântul, s-a abătut în insulă o mare foamete în perioada copilăriei lui, şi din pricina acesteia au fost mulţi morţi şi consecinţele au fost cumplite. Fie această pricină a schimbărilor sociale, fie starea economică generală care predomina a contribuit la faptul că şi ceilalţi copii, împreună cu Neofit au rămas analfabeţi.
Pe când avea 18 ani, tânărul Neofit, după obicei, a fost îndemnat spre unirea nunţii. Singurul mod însă de a se izbăvi de voia părinţilor, care deja înaintaseră cu pregătirile de nuntă, nu era altul decât fuga pe ascuns.
A ajuns în împrejurimile Muntelui Pentadactil în Koutsouventi unde înflorea pe atunci Mănăstirea Sfântului Ioan Gură de Aur, şi acolo a preferat să fie închinoviat Neofit cel hrănit de dumnezeiasca dragoste. Căutându-l nu cu puţine osteneli, părinţii au reuşit să-l descopere pe tânăr în refugiul lui, la mănăstire, şi după multe lacrimi şi implorări au reuşit să-l convingă să-i urmeze. Convingându-se bunii lui părinţi ulterior că dorul tânărului este insuflat de Dumnezeu şi este sincer, au cedat şi astfel, mai liber, ostaşul cereştii oştiri s-a predat netulburat dorului mistuitor, vieţuirii dumnezeieşti.
În mănăstire, înflăcăratul iubitor al Împărăţiei cerurilor a fost învrednicit să primească chipul cel îngeresc al monahilor prin tundere, într-o perioadă mai mică de cinci ani. În această perioadă de cinci ani de ascultare în mănăstire a făcut progrese în studierea şi înţelegerea Scripturii. L-au atras în mod special de la început primele cuvinte ale Facerii, cele care se referă la creaţia lumii şi dorea mereu să le asculte şi să le mediteze.
Mai la nord de Portul din Pafos, la o înălţime corespunzătoare poziţei Melissobouno (Muntele Albinelor), la o distanţă de aproximativ 15 km, unde se află încă şi astăzi mănăstirea sfântului, a întâlnit, într-o vale împădurită şi liniştită, un pisc cu mica peşteră care va deveni locuinţa lui permanentă, adevărata arenă a marilor lui lupte.
Pe data de 24 iunie a anului 1159, ziua de prăznuire a naşterii cinstitului Înaintemergător, a avut loc descoperirea peşterii lui, fapt foarte important pentru el. Timp de un an întreg a luptat pentru desăvârşirea peşterii lui, acest stup duhovnicesc unde pentru tot restul vieţii va pregăti mierea cea înţelegătoare a sfintelor virtuţi şi a harismelor dumnezeieşti, care vin odată cu ele, care-l caracterizează pe omul cel după Dumnezeu.
De îndată ce a fost gata, şi-a afierosit peştera Cinstitei Cruci. Crucea devine desfătarea lui, dulceaţa inimii lui şi meditaţia lui zilnică. În pereţii peşterii a săpat firide pentru cărţile sale şi pentru alte lucruri de folos. Dar mai înainte de acestea şi-a pregătit mormântul şi stând înaintea lui zicea: „Nimic mai mult decât acestea nu vei avea, chiar dacă vei ajunge să stăpâneşti lumea întreagă, smerite Neofite”.
Ce descoperiri şi haruri tainice a văzut această mică peşteră nu se poate spune. A ascuns astfel smeritul lui suflet toate cele ce se întâmplau în peşteră: peştera lui a devenit un loc al descoperirii lui Dumnezeu, un loc umblat de Dumnezeu, iar cel zăvorât în peşteră a devenit văzător de Dumnezeu.
După cinci ani de închisoare, cum o numeşte, a cerut de la prietenii lui, cei ce se îngrijeau şi de trebuinţele lui, o bucăţică din Cinstita Cruce şi din alte sfinte moaşte şi a reuşit să le obţină. „Căci cel ce cere, ia şi cel ce caută află, şi aşa şi eu am găsit ceea ce căutam”.
Este limpede din cele ce au urmat că zilele vedeniei sunt anii vieţii sfântului pe care le-a trăit zăvorât, 60 de ani, şi apoi a adormit. Astfel a urcat cuviosul la cer ca să se închine mult doritei Cruci şi Însuşi Celui răstignit pe ea, Hristos.