Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica

Preacuviosul Părinte Gheorghe s-a născut în anul 1730, din părinţi credincioşi şi de bun neam în localitatea Sălişte, lângă Sibiu.
Înzestrat din naştere cu acea înclinaţie sufletească de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor sub forma unei înalte vieţi spirituale, la vârsta de 19 ani, părăseşte casa părintească şi se îndreaptă către Bucureşti.
Purta în inimă sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după acea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Ajungând aici, la mitropolie, şi dorind să-şi închine întreaga sa fiinţă unei intense trăiri monahale, viitorul stareţ cunoaşte întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol. Peste puţin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos.
Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea şi formarea sa pentru înalta viaţă duhovnicească.
După trecerea la cele veşnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareţ Paisie, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos.
De aceea s-a hotărât să intre şi el în mica obşte a acestui smerit şi luminat trăitor al unei vieţi înalte.
Era prin anul 1752, când ar fi primit, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, şi marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama obştii româneşti de la schitul Sfântul Ilie.
După încă zece ani de lăudabile nevoinţe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu stareţul Paisie şi cu 64 de ucenici ai acestuia.
După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna şi apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamţu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe a voit să se reîntoarcă la Athos.
Trecând însă prin Bucureşti, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al stareţului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă şi, după câteva zile, l-a înfăţişat mitropolitului Grigore al II-lea.
Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoaşterii oamenilor duhovniceşti, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viaţă de obşte în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu şi „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureştilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul 1781.
El îşi alege ca loc pentru înfiinţarea unei comunităţi monahale, cu viaţă de obşte, „părăsita” şi „pustiita” mănăstire Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aştepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari şi mai vestite din eparhie.
Conştient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeşnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi şi fraţi dornici să slujească lui Dumnezeu şi neamului din care făceau parte. Slujbele şi Sfânta Liturghie se săvârşeau zilnic, după rânduiala tradiţională din mănăstirile româneşti de la Muntele Athos.
Călăuzindu-se după regulile practice ale vieţii monahale, sintetizate în maxima „roagă-te şi munceşte”, aceşti părinţi îmbunătăţiţi, prin hărnicia şi dragostea lor faţă de tot ce este sfânt şi folositor, au reuşit să transforme pustietatea şi ruina în care ajunsese aşezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte şi evlavia binecredincioşilor creştini din împrejurimi şi îndeosebi din Bucureşti. Domnitorul sporeşte astfel încrederea în Stareţul Gheorghe, încredinţându-i şi conducerea mănăstirii Curtea de Argeş, pe lângă aceea a Cernicăi, şi îi recunoaşte rangul de arhimandrit în anul 1788.
Datorită variatelor eforturi neprecupeţite pe care le depusese până atunci, sănătatea sa a început să devină tot mai şubredă, astfel că la 3 decembrie 1806 se mută la Domnul.
Pentru ca osteneala sa de reorganizator al monahismului să nu se stingă, Stareţul Gheorghe a avut înţelepciunea să lase urmaşilor o diată, scrisă cu mulţi ani înaintea morţii. În intenţia sa, diata aceasta trebuia să rămână un îndreptar al vieţii călugăreşti.
Cu ajutorul ei, monahii vor omorî „toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă şi prin simţuri, făcându-se vrednici de-a pururea împărtăşirii cu Dumnezeieştile Taine”.