Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău

Aflăm că la mănăstirea Tazlău, pe la anul 1617 se adunau, la câte o slujbă, pe lângă preoţii şi duhovnicii de acolo, şi „sihaştri” de pe la chiliile din apropiere, încât se alcătuia un sobor destul de mare. Un document al epocii aminteşte pe următorii: popa Serafim, popa Pavel, sihaştrii Onofrei (Onufrie), Silvestru, Iov şi Agaton, în vremea egumenului Gavriil ieromonahul.Veneau aici oameni din satele vecine mânaţi de credinţa lor curată, dornici să vadă slujbe mai împodobite cu cântări decât în bisericuţele lor. Unii dintre credincioşi veneau de mână cu odraslele lor, spre a le împărtăşi din frumuseţea slujbelor mănăstireşti. Aşa s-a întâmplat într-o zi, când un ţăran dintr-un sat vecin a venit la mănăstirea Tazlău cu un fecior al său care s-a îndrăgostit de viaţa îngerească a călugăriei. Cuvioşii bineplăcuţi lui Dumnezeu, nevoitori în sfintele ascultări, îmbrăcaţi în haina cernită a monahilor, păreau acelui tânăr că nu sunt trăitori ai acestui pământ, ci ai cereştilor văzduhuri. Şi după o vreme, când s-a făcut mai mare, deşi părinţii se gândeau să-l lase moştenitor în gospodăria lor, el le-a cerut slobozire să meargă la sfânta mănăstire şi să stea o vreme, încercându-se dacă va putea să se facă şi el monah. După o oarecare şovăire, văzând stăruinţa feciorului lor, părinţii i-au îndeplinit dorinţa. Astfel a venit tânărul la Tazlău, a mers la stareţ, după rânduială, şi i-a cerut încuviinţarea să rămână şi el alături de alţi fraţi la ascultările mănăstireşti si, de va fi voia lui Dumnezeu, să se călugărească. Tinerelul acela era frumos la chip, curat îmbrăcat în straiele sale de la munte şi hotărât în gândul pe care îl purta în minte. Se ruga ziua şi noaptea Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea-Fecioarei Maria spre a-l învrednici ca, nebântuit de rele, să rămână nevoitor la hramul Naşterii Sale de la 8 septembrie. Mergând zilnic la duhovnicescul său părinte cel rânduit lui de către stareţ, lua povăţuire de felul în care să lucreze pentru propăşire în viaţa duhovnicească.
Aşa de nevoitor şi de sârguincios era la ascultare fratele acesta nou venit, încât toţi părinţii se minunau de râvna lui şi-l vedeau cum cu fiecare zi apărea mai înţelept, mai plin de cuvântul Sfintei Scripturi pe care-l auzea la slujbele de la care nu lipsea niciodată, decât doar din cine ştie ce pricină a muncii la care era rânduit. A început şi la Ceaslov să citească; dar mai ales să înţeleagă şi să trăiască înţelesul adânc al dumnezeieştilor cuvinte. După o trecere de câţiva ani, duhovnicul lui a mers la stareţ şi l-a rugat să-l călugărească pe acest frate, deoarece este îndeajuns de pregătit cu tăria virtuţii către un asemenea pas. Sfătuindu-se părintele stareţ cu soborul, au hotărât într-una din zilele de post să-l tundă în monahism şi să-i pună numele Chiriac, căci ziceau ei: „acest nume din limba elinească înseamnă „al Stăpânului”, „al Domnului”, iar cel întins pe podeaua smereniei, la picioarele Mântuitorului, va rămâne toată viaţa lui al Stăpânului şi al Domnului nostru Iisus Hristos”.
De la această vreme a călugăriei, cu ajutorul lui Dumnezeu, Părintele Chiriac a început să se nevoiască necontenit cu îndoită râvnă. Hrănit „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Tim. 4, 6), în puţină vreme, el s-a făcut „pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Tim. 4, 12), încât oamenii - atraşi ca de un magnet - îi sorbeau învăţătura şi se învredniceau de daruri minunate.
Îl cercetau uneori şi români dreptslăvitori din părţile Ardealului, unde, cu mai bine de o sută de ani înainte, se abătuseră alte învăţături, ca acelea ale luteranilor, ale calvinilor sau ale uniaţilor. Pe unii ca aceştia îi lumina cu adevărul sfintei teologii, îndemnându-i să se lase de rătăcirile eretice, sfătuindu-i să păstreze credinţa şi predaniile strămoşeşti ale Ortodoxiei, îmbunătăţitul Părinte Chiriac a devenit astfel o pildă vie pentru fraţii şi părinţii din mănăstirea Tazlău, care, prin el, s-a făcut cunoscută în toată latura aceasta a Moldovei şi până departe peste Carpaţi, în părţile Ardealului.
Viaţa pământească i-a fost scurtă. Unii dintre cei care i-au cercetat strădaniile socotesc că el ar fi trăit numai vreo cincizeci de ani, ca oarecând Marele Vasile. În această petrecere pământească, el s-a învrednicit de mari daruri şi binecuvântări dumnezeieşti. A trecut către Domnul în anul 1660 şi a fost înmormântat după rânduiala pogribaniei călugărilor la mănăstirea metaniei sale, Tazlău, în pridvorul bisericii lui Ştefan cel Mare, adăugat în vremea Movileştilor.