Sfânta Teodora de la Sihla

Sfânta Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători (judeţul Neamţ), din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.
Fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din Ismail.
Neavând ei copii, iar sufletul Teodorei mereu arzând de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu, la aceasta îndemnând-o şi duhovnicul ei, precum şi firea ei singuratică, a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti. De asemenea, şi soţul ei
s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor.
La Schitul Vărzăreşti, se nevoiau vreo treizeci de maici, sub călăuzirea egumenei lor, schimonahia Paisia. Aceasta a primit-o şi pe Teodora cu dragoste în acel liman al liniştii, îndrumând-o în cele sfinte şi fiindu-i ca un părinte spiritual.
Vremurile erau însă neprielnice pentru ţările române. Imperiul otoman, în încercarea sa de a pătrunde până în inima Europei, asediază Viena, în 1683. La acea vreme, în Moldova domnea Gheorghe Duca, iar în Ţara Românească Şerban Cantacuzino. Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la această campanie, cu oştenii lor. Aliaţii turcilor, tătarii, în drumul lor spre Viena, au trecut şi prin ţările române. Profitând de absenţa celor doi voievozi români şi a oştilor acestora, tătarii au jefuit cumplit zonele prin care au trecut. Primejduită fiind şi mănăstirea Vărzăreşti, egumena Paisia a luat cu sine pe Teodora şi pe alte câteva ucenice (căci celelalte se risipiseră) şi s-au retras în locuri mai ferite, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici au ridicat un altar şi o locuinţă modestă, nevoindu-se în veghere, rugăciune şi post, ziua şi noaptea. Nu după multă vreme, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi boală, s-a săvârşit din viaţă. Teodora, oţelită sufleteşte şi trupeşte, şi-a continuat însă strădaniile pustniceşti.
Dupa adormirea maicii sale duhovniceşti, schimonahia Paisia, şi după aproape zece ani de nevoinţă în munţii Buzăului, Cuvioasa Teodora s-a întors în Moldova. Chemată parcă de locurile copilăriei sale, s-a îndreptat spre munţii Neamţului poposind mai întâi, spre a cere sfat, la Mănăstirea Neamţ. Aici s-a rugat fierbinte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi s-a sfătuit cu stareţul de atunci al mănăstirii, căruia îi povesteşte toată viaţa ei de mai înainte. Obişnuită cu pustnicia, îi cere acestuia binecuvântarea să petreacă în aceeaşi vieţuire în locurile sihăstreşti din apropiere. Nu de multă vreme luase fiinţă Schitul Sihăstria (prin anii 1650), hărăzit nevoitorilor dornici de liniştire mai adâncă din mănăstirile Neamţ şi Secu. Stareţul de la Neamţ a îndrumat-o către egumenul de atunci al schitului Sihăstria, iero-schimonahul Varsanufie. Acesta, cercetând-o şi aflând darul şi râvna ei, o îndrumă pe Teodora: „Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei, deocamdată pentru un an de zile. Dacă vei putea îndura încercările şi ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârşirea din viaţă. Dacă nu vei putea, poţi să te retragi la o mănăstire de maici”.
Aşa a ajuns Cuvioasa Teodora vieţuitoare la Schitul Sihla, unde un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa drept adăpost, nu departe de schit şi de peştera care îi poartă numele până astăzi. Şi s-a nevoit acolo Cuvioasa vreme de mulţi ani, în post şi rugăciuni, în lacrimi şi mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite şi năluciri de la diavoli, foame, lipsuri, gânduri şi mai ales frigul aspru al iernii. Iar cuviosul Pavel de la Schitul Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbătă, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.
După un timp a răposat duhovnicul Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, deoarece nimeni nu ştia locul unde se afla. Hainele i se rupseseră şi se mai hrănea doar cu fructele pădurii. Cuvioasa a dobândit însă darul rugăciunii, al lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, uitată de oameni, dar acoperită de darul Duhului Sfânt. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor fărâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, care se poate vedea şi astăzi.
Ajungând Cuvioasa Teodora aproape de sfârşitul vieţii ei pamânteşti, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o împărtăşească. Prin voia Domnului, stareţul de la Schitul Sihăstria a observat cum duceau păsările fărâmituri în pustie şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc. Aceştia au ajuns noaptea în apropiere de peştera Cuvioasei Teodora şi au văzut-o cum se ruga, înconjurată de o văpaie de foc ceresc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume şi le-a cerut să aducă un duhovnic, care să o împărtăşească. A doua zi, fraţii au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine şi după ce Fericită Teodora şi-a făcut cuvenită spovedanie, a primit Dumnezeieştile Taine şi, mulţumind Părintelui Ceresc pentru toate, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului. Apoi călugării au făcut slujba înmormântării şi au îngropat sfântul ei trup în peştera în care vieţuise.