Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla

Sfântul Apostol Pavel zice: „Fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul..., spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4, 7, 12). De dumnezeiesc har s-a învrednicit şi Cuvioasa noastră Maică Teodora. Cu o râvnă vrednică de marile pilde (asemenea cuvioşilor: Antonie, Pahomie, Macarie sau cuvioaselor: Pelaghia, Eufrosina, Maria Egipteanca ş.a.), a răspuns şi ea chemării harice, sfinţind pământul şi neamul nostru românesc, la sihăstria Sihlei, din munţii Neamţului.
S-a născut în satul Vânători din judeţul Neamţ, pe la anul 1650. Era una din cele doua fiice ale lui Joldea Armaşul, de la cetatea Neamţului. Fiicele sale creşteau amândouă în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea de părinţi şi cuviinţă faţă de oameni. Mănăstirile şi schiturile din jur: Neamţu, Secu, Sihăstria, Agapia întreţineau în ele flacăra evlaviei străbune curate. Casa în care trăiau era deschisă atât cuvioşilor monahi cât şi pelerinilor în trecere spre aceste locuri sfinte ale neamului. Astfel, din fragedă copilărie, fetele au învăţat, o dată cu rugăciunea, şi unele virtuţi ale nevoinţei creştineşti. Încă din prima tinereţe însă, Teodora cunoaşte o grea încercare în familie. Sora ei, Marghioliţa, este răpusă de o moarte tragică. Evenimentul o zguduie adânc. În inima ei încolţeşte de pe acum gândul retragerii din lume. Doreşte să ispăşească pentru părinţi, pentru sora ei, pentru dânsa. Dar părinţii, îndureraţi, nu se împăcau cu acest gând, căci Teodora rămăsese singura lor fiică. Au stăruit şi, la vremea cuvenită, au căsătorit-o cu un tânăr de prin părţile Ţării de Jos, care se afla cu slujba aici şi mergea şi el, adesea, să se închine la aceste sfinte lăcaşuri. După legiuita cununie, au vieţuit împreună în casa soţului ei. N-a trecut însă multă vreme şi părinţii ei s-au săvârşit din această vremelnică viaţă. Teodora nu năştea copii, iar o existenţă obişnuită, mai ales fără rod, egoistă, n-o putea mulţumi. Teodora a luat deci această hotărâre şi s-a învoit cu soţul ei să meargă la o mănăstire. El i-a zis: „Mergi, şi dacă vei avea răbdare, după o vreme voi intra şi eu într-o mănăstire de monahi!”. Ea a plecat. După tradiţie, a intrat în mănăstirea Vărzăreşti, o sihăstrie din partea de sus a munţilor Buzăului, unde se nevoiau vreo treizeci, de maici, sub călăuzirea egumenei lor, schimonahia Paisia. Aceasta a primit-o şi pe Teodora cu dragoste în acel liman al liniştii. După cum ne încredinţează cărţile vechi şi soţul de odinioară al cuvioasei va intra în mănăstirea Poiana Mărului, cu numele nou de Elefterie, învrednicindu-se şi de taina Sfintei Preoţii.
Când a intrat în mănăstire avea aproape treizeci de ani. Egumena, căutând la tinereţea şi la râvna ei, a luat-o pe lângă sine ca ucenică, şi după un timp de punere la încercare, a trecut-o în cinul monahal. Momentele trecerii prin ritualul tunderii le-a trăit cu toată fiinţa ei.
Primejduită fiind mănăstirea Vărzăreşti, egumena a luat cu sine pe Teodora şi pe alte câteva ucenice şi s-au retras în locuri mai tainice, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici au ridicat un altar şi o locuinţă modestă, nevoindu-se în priveghere, rugăciune şi post, ziua şi noaptea. Nu după multă vreme, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi boală, s-a săvârşit din viaţă. Teodora, oţelită sufleteşte şi trupeşte, îşi continuă strădaniile pustniceşti. După aproape zece ani de nevoinţă în acea smerită aşezare din ţinutul Vrancei, Cuvioasa Teodora - chemată de locurile părinteşti şi ale copilăriei - se îndreaptă spre munţii Neamţului. Poposeşte mai întâi, spre a cere sfat, la mănăstirea Neamţ. Aici se roagă fierbinte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se sfătuieşte cu stareţul de atunci, căruia îi descoperă vieţuirea ei de mai înainte. Obişnuită cu pustnicia, îi cere binecuvântarea să petreacă în aceeaşi vieţuire în locurile sihăstreşti din apropiere. Nu de multă vreme luase fiinţă schitul Sihăstria (prin anii 1650), hărăzit nevoitorilor dornici de liniştire mai adâncă din mănăstirile Neamţu şi Secu. Stareţul primei aşezări o îndrumă către egumenul de atunci al schitului Sihăstria, iero-schimonahul Varsanufie. Acesta, cercetând-o şi aflând darul şi râvna ei, o îndrumă: „Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei, deocamdată pentru un an de zile. Dacă vei putea îndura încercările şi ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârşirea din viaţă. Dacă nu vei putea, să te retragi la o mănăstire de maici”.
Începe acum o nouă perioadă de anahoret a Cuvioasei. Vieţuirea îi era rugăciune, veghe şi cugetare dumnezeiască adâncă.
Râvnitoarea maică unea statornic rugăciunea cu celelalte virtuţi, rezistând eroic ispitelor.
Prin pronie dumnezeiască, egumenul schitului Sihăstria de atunci, împreună cu monahii, au observat cum nişte păsărele intrau în trapeză, pe fereastră, luau bucăţi de pâine şi poame şi zburau în munte, către Sihla. Aceasta s-a repetat în mai multe zile. Atunci egumenul a grăit către doi fraţi din obşte: „Mergeţi după aceste păsări către Sihla şi urmăriţi unde duc merindele. Nu cumva să fie vreun pustnic tăinuit în munte, pe care îl hrăneşte Dumnezeu!”. Cei doi ucenici au pornit pe calea arătată de păsări. Drumul era greu de străbătut. Dar, din loc în loc, păsările se opreau, arătându-le, parcă, drumul. Se înserase. Ajunşi către vârful muntelui, unul dintre fraţi s-a suit într-un brad şi de acolo căuta vreun loc unde ar putea vieţui cineva. Şi iată, în zare, un luminiş şi un chip de om în faţa unui foc. Au privit cu uimire, desluşind chipul unei femei în rugăciune.
Era Cuvioasa Teodora. Simţindu-le prezenţa, le-a vorbit: „Fraţilor, nu vă apropiaţi deocamdată, căci haina trupului meu s-a rupt demult. Aruncaţi-mi un veşmânt de-al vostru care să mă acopere”. I-a chemat apoi la sine şi rostind: „Mulţumescu-Ţi, Doamne, că m-ai ascultat”, le-a zis: „Fraţilor, de mulţi ani mă nevoiesc în părţile acestea şi, iată, sunt patruzeci de zile de când mă rog lui Dumnezeu să-mi trimită un duhovnic, ca să mă împărtăşesc cu Preacuratele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos, căci se apropie ceasul să mă mut din viaţa aceasta. Deci, rogu-vă, mergeţi îndată la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită la mine mâine dimineaţă pe părintele Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfânta Împărtăşanie”. Uimiţi cum cuvioasa îi chema pe nume pe cei doi monahi, ucenicii s-au întors cu grăbire şi bucurie la schit şi au descoperit egumenului taina pe care o adăpostea peştera Sihlei. A doua zi, părinţii Antonie şi Lavrentie, cu cei doi fraţi, au venit la locaşul Cuvioasei. Aceasta şi-a mărturisit faptele întregii vieţi, începând de la copilărie, după care a primit dezlegarea şi binecuvântarea duhovnicului. Apoi cuviosul Lavrentie i-a citit rugăciunile Sfintei Împărtăşanii, Cuvioasa a rostit Tatăl nostru şi Crezul. Duhovnicul a împărtăşit-o cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos. După toate acestea, tăinuita schimnică, împăcată cu Dumnezeu, cu semenii, cu toată făptura şi cu sine, privind spre răsărit, a rostit: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate !” şi a adormit cu pace în faţa peşterii.
Evlavia credincioşilor faţă de Sfânta Teodora a sporit din an în an. La puţină vreme, întru pomenirea nevoinţelor ei, s-a zidit schitul Sihla.
Sfinţitul ei trup nu se mai află în peşteră. În timpul Regulamentului organic a fost dăruit şi strămutat la lavra Pecerska, de la Kiev. Racla cu cinstitele ei moaşte se află acolo, purtând inscripţia „Cuvioasa Teodora din Carpaţi”.