Sentiment şi virtute

Suntem zămisliţi în mame care, din durerea dureros de dulce a facerii, plâng pentru noi din măndria sentimentului matern. O mândrie cerească ce cred că bucură Divinitatea. Este singurul lucru pentru care trebuie să fim mândri: că am născut sau că ne-am născut. În rest, privim în jurul nostru căutând omenie şi înţelegere. Ne confruntăm însă cu diverse situaţii la care trebuie să facem faţă, aş spune eu, în funcţie de societatea în care trăim.
Dintotdeauna am dorit să ne aliniem cerinţelor şi standardelor europene. Mai nou ne aliniem şi standardelor de peste ocean. Fie bine, fie rău importăm cuvinte, gesturi, modă, stiluri de viaţă. Toate pentru a nu ne lăsa mai prejos. Ajungem ca ceea ce avem să nu mai fie bun şi să apreciem doar ceea ce aducem de la alţii.
Într-o discuţie purtată nu demult, am auzit cum se pune, de fapt, problema noii societăţi.

Mândrie. Demnitate. Laudă. Promovare
Pornisem de la ideea de mândrie. Eu sunt obişnuită  să-mi văd de-ale mele fără a dori să ies în evidenţă cu ceva sau fără a dori să mă laud cu vreun lucru făcut, fie el bine sau rău. Pentru că poate ceea ce este bun şi frumos pentru mine nu este bun şi frumos pentru altul. Pornind de la această premisă şi de la „cei 7 ani de- acasă” mi-am format o părere destul de „mucegăită” despre cei care se mândresc. Dar azi, cel care se mândreşte se pare că are mai mult succes în comparaţie cu cel care stă în banca lui. Dacă nu-ţi promovezi singur tot ceea ce faci, rişti să rămâi în anonimat, să nu vadă nimeni că tu eşti un om excepţional în tot ceea ce faci. Da, aş spune, e corect. Fiecare trebuie să luptăm pentru existenţă şi pentru a ne asigura traiul zilnic. Însă, asta nu dă drept mândriei să fie ordine de zi în toate activităţile pe care le desfăşori. Eu cred că cei care sunt capabili şi au bunul simţ la ei acasă văd ceea ce trebuie să vadă, nu au nevoie de surle şi trâmbiţe pentru a fi apreciaţi. Şi, apoi, contează şi cine te apreciază, şi cine-ţi face un reproş sau te ceartă, dar şi cine te laudă şi felul în care o face. Analizând toate acestea din punctul meu de vedere tot mai bine este să facem ceva pentru noi, nu pentru laudele altora. La companiile în care lucrează majoritatea cetăţenilor ţării din sistemul privat şi de stat sunt convinsă că, adevărata valoare a fiecăruia iese la suprafaţă şi fără pumnii în piept.
Chiar dacă nu ţi se spune în faţă că eşti bun, prin sarcinile pe care le primeşti eşti mulţumit şi înţelegi că treaba cu care ai fost însărcinat ai finalizat-o cu bine. Că ai împletit ştiinţa, cu demnitatea, cu datoria şi cu cinstea.

Smerenia te înalţă şi mândria te îngroapă
Suntem prea mici pentru a putea să ne considerăm superiori celorlaţi. Că, de fapt, asta este mândria. Îi subestimezi pe ceilalţi şi te supraapreciezi. Este la fel cu tăcerea. Cel care tace este parcă mai respectat, nu numaidecât cei care spun aberaţii. Este un mod de a-ţi demonstra înţelepciunea prin tăcere. Este foarte greu câteodată să taci, însă este cea mai demnă virtute a omului a cărei sămânţă este tot mai greu de găsit. Aşa cum spune cântecul inocent, dar exemplar al Cleopatrei Stratan „De ce ne trebuie 2 ani pentru a învăţa de la părinţi cum se vorbeşte, iar 50 să ţinem limba după dinţi?”. Pentru că tăcerea e de aur, lumea e de multe feluri şi „tăcerile sunt de mai multe culori”.
Să fim mândri cu măsură. Să fim mândri că vedem în fiecare zi lumina soarelui şi a lunii, să fim mândri că suntem cuprinşi de braţele pline de dragoste pură a copiilor, nepoţilor şi părinţilor noştri, să fim mândri că avem înaintaşii datorită cărora existăm, să fim mândri pentru descoperirile ştiinţifice care ne ajută să rezolvăm probleme altădată fără rezolvare, să fim mândri că citim o carte,  să fim mândri că vine iarăşi primăvara. Astea sunt lucrurile cu care trebuie să ne lăudăm. Iar privirile „în sus” sunt permise doar pentru rugăciuni, iar privirile „de sus” sunt permise doar cele ale Domnului pentru dojană sau mângâiere.