Semnele trecerii şi ale veşniciei

Nu de puţine ori am auzit diferiţi oameni exprimându-şi uimirea atunci când au văzut schimbarea bruscă a vreunui cunoscut, mai ales atunci când această schimbare nu era aducătoare de veşti bune. „Ai văzut ce mult s-a schimbat? Nu arată bine deloc! Ce o fi cu el?” – sunt câteva dintre expresiile purtătoare de nedumerire pe care cei mai mulţi dintre noi ni le adresăm în cazul unei astfel de schimbări. Omul îşi exprimă nedumerirea pentru că nu înţelege ce s-a întâmplat – deşi în adâncul nostru înţelegem prea bine în ce constă esenţa schimbării - şi de cele mai multe ori ne manifestăm tristeţea din compasiune pentru cel marcat de schimbare. Unii chiar se roagă pentru persoana respectivă. Schimbările bruşte în privinţa aspectului fizic sunt date de cele mai multe ori de devastatorul cancer şi o astfel de boală schimbă radical viaţa celui care o are, dar şi viaţa celor din jur. Ce ne înspăimântă de fapt?

Ce vedem?
Suntem purtători de semne în viaţa aceasta trecătoare, deci suntem însemnaţi. Fiecare creştin poartă în el pecetea veşniciei şi a îndumnezeirii dobândită în Botez, Mirungere şi Euharistie şi poate pătrunde pe poarta veşniciei încă din această viaţă. Purtăm aşadar chipul veşniciei, avem de aici, ne spune sfântul Simeon Noul Teolog, arvuna Împărăţiei, dar ne trăim viaţa ca şi cum nu le-am avea. Dumnezeu ne întinde prieteneşte mâna pentru a ne conduce pe drumul către Împărăţie, iar noi o refuzăm ori de câte ori ni se întărâtă firea întru săvârşirea vreunui păcat. Dumnezeu ne-a dat privilegiul de a fi purtători ai sfinţeniei, de a fi pecetluiţi cu chipul acesteia, iar noi refuzăm. Sfinţii ne-au dovedit în decursul timpului că, în cele mai diverse moduri sfinţenia este un ideal cu putinţă de atins de către fiecare, tocmai pentru că nu este apanajul omului, ci darul lui Dumnezeu. Ne bucurăm de darurile sfinţeniei prin sfinţii care ne ajută. Am avut privilegiul de a vedea tinda Raiului prin chipul blând al părintelui Teofil, prin adâncimea rostirii la părintele Constantin Galeriu, prin privirea pătrunzătoare şi gândirea aşijderea la părintele Arsenie Papacioc. Ne putem bucura oricând de darurile vieţuirii înduhovnicite a altor părinţi hrănindu-ne din scrierile lor. Nu suntem, aşadar, singuri, nu vieţuim degeaba şi avem ajutoare de mare nădejde în cei care au primit „har peste har” pentru a da şi celor mai puţini vrednici dintre noi.
Cu toate acestea, semnele efemerului vin şi ne ating când şi când, mai des sau mai rar, arătându-ne deşertăciunea vieţii trăite „independent” de Bunul Dumnezeu. Astfel de semne, apărute la noi sau la alţii, ne tulbură, ne provoacă nelinişti, întrerupând somnul amăgitor al unei raţiuni împotmolite în deşertăciunile lumii. Când ni se pare că suntem mai fericiţi o durere oarecare, un anume semn ne aminteşte că, într-un anumit moment moartea va pune un capăt, dar … şi un nou început. Semnele ne arată adevăruri incontestabile, pe care a r trebui să le avem prezente în minte neîncetat: trupul material va trece, dar sufletul va merge înaintea Domnului pentru a primi judecată şi răsplată. Dacă am trăi cu această conştiinţă viaţa noastră ar căpăta un sens real şi am înţelege că rostul nostru pe pământ este pregătirea unui loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa, nici semnele trecerii nu ne-ar mai provoca atât de multe tulburări.