„Secretul mulţumirii”

Ni se predică să fim mulţumitori şi în necazuri … Cum să poţi mulţumi, şi pentru ce, atunci când eşti apăsat, trist până la îndurerat, umilit? Cei mai mulţi dintre noi şi cel mai adesea căutăm, după caz, să ne îndreptăţim pe noi înşine, să ne plângem de milă, să tânguim şi altora necazul nostru, să dispreţuim sau chiar să urâm, ori chiar să ne răzbunăm pe cel sau cei care au avut o contribuţie la prăpădul nostru. Este foarte uşor aşa! Sau aşa ni se pare. Căci după astfel de atitudini pot urma hăuri şi mai mari: remuşcarea, pesimismul, sentimentul inutilităţii, nemulţumirea faţă de tot şi toate, totul culminând cu însingurarea. Şi apoi … Doamne fereşte!

Un joc
Am citit zilele trecute pe nerăsuflate o carte în trei volume: „Secretul mulţumirii” de Harriet Lummis Smith. E o carte uşor de citit, un roman. Fără pretenţii stilistice, cu o acţiune simplă şi personaje neîntortocheate, cartea aceasta te odihneşte. Nu doar din motivele enunţate mai sus, ci pentru că propune o soluţie atât de simplă,care unora poate însă părea complicată, pentru a fi mulţumiţi de necazurile noastre, pentru ca ele să nu ni se mai pară cele mai mari din lume doar pentru că sunt ale noastre. Celor care suntem dispuşi să nu ne considerăm prea bătrâni şi prea înţelepţi ca să ne mai şi jucăm uneori, (când de fapt în asta constă uneori înţelepciunea!), ni se propune o soluţie atât de simplă încât ne întrebăm de ce nu ne-a venit chiar nouă ideea până acum! Celor care ne considerăm prea mari, din orice punct de vedere, ca să ne mai şi jucăm uneori, s-ar putea să ni se pară un roman copilăresc, o poveste şi atât, fără noimă şi fără legătură cu noi.

De la început
O fetiţă orfană întâi de mamă şi crescută de tatăl ei şi de „Doamnele de la Asistenţa Socială”, apoi rămasă şi fără tată, ajunge în grija unei mătuşi de vârstă medie, morocănoasă şi care pare, prin atitudine, mai bătrână decât este de fapt, dar care îşi cunoaşte foarte bine „îndatoririle”. De aici Copila schimbă o lume! Nu tocmai pentru că este copilă, ci pentru că ştie un joc nemaipomenit, un joc minunat învăţat de la tatăl ei, un joc pe care vor ajunge să-l joace foarte mulţi oameni, aproape un orăşel întreg şi mulţi alţii care nu locuiau în el. Şi cred că m-am hotărât să-l joc şi eu, ba chiar să-i învăţ şi pe copiii mei să-l joace! Voi începe prin a-mi cumpăra un caiet în care să-mi notez zilnic câteva idei … Veţi înţelege ce fel de idei citind şi voi „Secretul mulţumirii”.