Scopul scuză mijloacele?

Mulţi dintre noi am fi tentaţi să dăm un răspuns pozitiv acestei întrebări, influenţaţi, bineînţeles, de modul în care este aplicată această maximă în jurul nostru. Atribuită lui Niccolo Machiavelli, maxima aceasta sintetizează ideile sale referitoare la atingerea scopului propus în politică. Pentru a atinge ţelul propus, spunea Machiavelli, în politică pot fi folosite cele mai josnice mijloace: minciuna, înşelătoria, corupţia, trădarea etc. Astfel de manevre ne sunt binecunoscute, din nefericire. De aici şi epitetul „machiavelic” asociat omului lipsit de orice principiu moral, omului care este în stare de (aproape) orice pentru a-şi duce ideile şi dorinţele la îndeplinire. Oamenii îşi propun în viaţă scopuri bune, sau rele. Întrebarea de mai sus poate fi continuată astfel: în ce măsură un scop bun poate fi atins prin folosirea mijloacelor negative? Este de la sine înţeles că, pentru atingerea unui ţel „murdar” nimeni nu va folosi mijloace curate, pozitive, bune. Cel care vrea să facă rău se va folosi de mijloacele potrivite. În aceeaşi măsură, folosirea unor mijloace rele pentru atingerea unui scop bun va întina însăşi atingerea obiectivului propus. În sens duhovnicesc ne putem întreba: putem să căutăm mântuirea făcând rău? Nicidecum. Întrebările şi răspunsurile devin complicate atunci când intervine conştiinţa morală, cea care ne indică în mod clar binele şi răul. Printr-o raţionalitate pervertită vigilenţa conştiinţei morale poate fi acoperită. Este tactica pumnului băgat în gura celui care vrea să rostească un adevăr, adică respingerea violentă a valorilor morale prin mintea pervertită. Atunci, un mijloc negativ va fi întors pe toate feţele în alambicul minţii, astfel încât să fie şterse toate indiciile care arată răutatea mijlocului folosit în vederea atingerii scopului. Lucrul rău va fi „transformat” într-unul bun, aşa cum, de exemplu, desfrânatul îşi poate acoperi adulterul folosindu-se de virtutea iubirii. Ştiu, exemplul este radical, dar exemplele radicale ne pot ajuta să înţelegem cât de gravă este acoperirea altor păcate „mai uşoare” în haina înşelătoare a virtuţilor. Acestea pot fi lupii îmbrăcaţi în piei de oaie despre care vorbeşte Domnul nostru Iisus Hristos.

Glasul conştiinţei
Conştiinţa morală a omului este o realitate atât de complicată în aşa fel încât, de foarte multe ori omul însuşi se poate înstrăina de propria-i conştiinţă. Desigur, există repere care îl pot aduce pe cale, care îl pot face să îşi redescopere moralitatea. Dumnezeu ne grăieşte prin porunci, prin legea morală cuprinsă în Scripturi şi în Sfânta Tradiţie. Dumnezeu ne grăieşte, important este ca noi să îl ascultăm şi dacă îl vom asculta vom fi în stare să ne cunoaştem şi propria inimă. Cel care o cunoaşte cel mai bine este Dumnezeu şi doar prin El ne putem cunoaşte cu adevărat propriul adânc al inimii. Vom afla astfel că dorinţa de a atinge un scop pozitiv nu va transforma nicidecum un mijloc negativ într-unul pozitiv. „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” ne spune însuşi Dumnezeu prin gura proorocului Isaia (Isaia 5, 20). În mintea dumnezeiască lucrurile sunt cât se poate de clare şi pentru a fi aşa şi în mintea omului este necesară comunicarea cu El. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace esenţiale de comunicare, dar şi de curăţare a propriei conştiinţe de himerele falselor virtuţi.