Săritura

O corabie se întorcea acasă, după ce făcuse înconjurul Pământului. Era o vreme liniștită. Toată lumea ieșise pe punte. Printre oameni se învârtea o maimuță mare, stârnind hazul tuturor. Se strâmba, sărea, făcea tot felul de lucruri comice, maimuțărea pe oameni și, văzând că lumea se distrează pe socoteala ei, făcea și mai multe ghidușii. Deodată, maimuța sări la băiatul căpitanului corabiei, un copil de doisprezece ani, îi smulse pălăria, și-o puse pe cap și se cățără iute pe catarg. Toți începură să râdă, băiatul însă, rămas cu capul gol, nu știa ce să facă: să râdă și dânsul ori să se supere? Maimuța se așeză pe prima vergă a catargului, luă de pe cap pălăaria și începu s-o rupă cu colții și cu unghiile. Părea că își bate joc de băiat, se strâmba la el și îl arăta cu degetul. Băiatul striga la ea și o amenința, dar maimuța continua să sfâșie și mai rău pălăria. Marinarii râdeauîin hohote. Băiatul se înroși, își lepădă hăinuța și se avântă pe catarg, după maimuță. Cățărându-se pe frânghie, ajunse într-o clipă la prima vergă. Când să apuce însă pălăria, maimuța se cățără mai sus, cu mai multă îndemânare și mai repede decât el.
- Nu-mi scapi tu! strigă băiatul, urcându-se după ea.
Maimuța îl întărâta din nou, suindu-se și mai sus; pe copil însă îl cuprinsese furia și nu se lăsa biruit. În câteva clipe, amândoi ajunseră în vârful catargului. Acolo, sus, maimuța se întinse cât putu de tare și, ținându-se de frânghie cu piciorul de dinapoi, atârnă pălăria la capătul ultimei vergi, după care se cățără chiar în vârful catargului, strâmbându-se și rânjind de bucurie. De la băiat și până la capătul vergii, unde atârna pălăria, erau vreo doi coți, așa că nu putea ajunge la ea decât dacă ar fi lăsat din mâini frânghia și catargul. Copilul însă se înciudase peste măsură. Se desprinse de catarg și păși pe vergă. Pe punte, toți priveau și râdeau de isprăvile maimuței și ale băiatului, însă când au văzut că el a lăsat din mână frânghia și a trecut pe vergă ținându-și cumpăna cu brațele, au înmărmurit cu toții de spaimă. Era de ajuns să dea greș cu un singur pas și băiatul ar fi căzut, zdrobindu-se de punte.
Dar chiar dacă n-ar fi făcut nicio mișcare greșită și ar fi ajuns la marginea vergii să-și ia pălăria, i-ar fi fost foarte greu să se întoarcă și să ajungă din nou la catarg. Toți priveau în tăcere, așteptând să vadă ce are să se întâmple. Din mulțime, cineva nu-și putu stăpâni un strigăt de groază. La acel țipăt, băiatul se dezmetici, se uită în jos și începu să șovăie. În vremea asta ieși din cabină căpitanul, tatăl copilului. Avea cu el arma ca să împuște pescăruși. Când și-a văzut băiatul pe vergă, a îndreptat pușca spre el și a început să strige:
- În apă! Să sari imediat în apă! De nu, te impușc!
Băiatul se clătină, dar nu înțelese.
- Ori sari ori te împușc!... Un, doi…
Dar nu apucă tatăl să strige ”trei” că băiatul și sări, avântându-se cu capul în jos. Copilul căzu în mare, ca o ghiulea de tun; și până să-l fi acoperit valurile, douăzeci de marinari au și sărit de pe corabie în apă. Peste vreo patruzeci de secunde – care părură tuturor nesfârșit de lungi – băiatul ieși la suprafață. Fu dus pe corabie. Peste câteva clipe, după ce dădu afară apa, pe gură și pe nas, apa înghițită, începu să respire.
Când căpitanul văzu asta, scoase un suspin, ca și cum l-ar fi înnăbușit ceva, și alergă în cabină la el ca să nu-l vadă nimeni plângănd.