Să ne veselim şi să ne bucurăm (Luca 15, 32)

Viaţa noastră este o cale continuă către ceva. Cu siguranţă dorinţa noastră este să fie către ceva bun, către bine. Dar întrebarea este, când facem sau nu bine? Simţim că bine este când avem mulţi prieteni şi aşa este. Cu toate acestea cunoaşem cât de supăraţi sunt mai ales părinţii copiilor care se însoţesc cu un anturaj nefericit. Ceea ce pentru părinţi pare anturaj nefericit, pentru tineri pare un anturaj plin de viaţă.
Firesc este să te simţi plin de viaţă, un astfel de firesc îl simţim cu toţii, dar înţelegem diferit sensul expresiei „plin de viaţă”. Simţim că trăim când face lucruri care ne dau satisfacţie, când facem lucrări măreţe.
Tinerii cred că dacă fac ceea ce fac oamenii mari, fac lucruri măreţe. Văd cum cei mari au putere de muncă, de analiză şi pot clădi lucrări ce dau satisfacţie. De asemenea observă că firesc este să te opreşti şi să apreciezi ceea ce ai realizat şi chiar să te bucuri petrecând puţin.
Uneori chiar aşa şi este dar, sunt situaţii în care necuratul schimbă perspectivele. Prezintă scara evenimentelor cu susul în jos. Este important în primul rând să petreci ca cei mari, că atunci eşti şi tu mare. Din nefericire petrecerea ce nu este susţinută de rodul unei munci, de bucuria unei realizări este prelungită, deci desfrânată. La început tânărul nu conştientizează, căci îl ia valul bunei dispoziţii. Cu timpul simte însă că petrecerile nu au farmec. Caută să le facă mai senzaţionale, până devin chiar periculoase (violente), sau chiar periculose pentru sănătate.

Dar, venindu-şi în sine…. (Luca 15, 17)
Pe calea răului nu putem umbla la infinit, pentru că ne autodistrugem. Venindu-şi în sine tânărul rătăcit, Dumnezeu îl primeşte cu mare dragoste şi îl îmbracă cu haina cea dintâi (Luca 15, 22), cinstindu-L ca pe un fiu al Său. Acest mare adevăr îl învăţăm de la Iisus Hristos, Pedagogul cel desăvârşit. Într-o astfel de situaţie simţi cu adevărat că trăieşti.
La prima impresie, cei osârduitori pot părea nemulţumiţi, crezând că Dumnezeu îi iubeşte numai pe rebelii întorşi la calea cea adevărată.
Învăţătura Pedagogului desăvârşit este însă atât pentru cei rătăciţi cât şi pentru cei osârduitori. Pe unul învăţându-L să redescopere Viaţa, iar pe celălalt Bucuria Vieţii.
Rareori întâlnim imperative în atitudinea Mântuitorului. Suntem obişnuiţi să îl vedem ca pe unul ce bate la uşa sufletului nostru, iar clanţa este doar pe dinăuntru. Pe cel care este însă cu El, lucrând totdeauna cele bune, îl forţează spunându-i: TREBUIE să ne bucurăm şi să ne veselim. Unul este aşteptat să deschidă uşa sufletului său, iar celălalt este îndemnat imperativ să petreacă, să se bucure ca şi pentru izbânda asupra morţii celor rătăciţi.