Să mori faţă de lume!

Este imposibil să trăieşti o viaţă creştină, spunea arhimandritul Sofronie de la Essex, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Nu poţi trăi ca şi creştin! Este un cuvânt uluitor, poate chiar revoltător. Dar, continuă arhimandritul Sofronie, creştinul trebuie să ştie să moară, să moară mii de morţi zilnic dacă este nevoie. Pentru Hristos, pentru semenul său, pentru Biserică! Altfel spus, să ştii să mori lumii acesteia pentru a trăi în Hristos, iar cel care moare necontenit renunţând la păcate este în stare, prin darul lui Dumnezeu, să trăiască veşnic în Hristos. Omeneşte este imposibil să trăieşti creştineşte şi dacă ne gândim doar la câteva dintre îndemnurile evanghelice al Mântuitorului ne dăm seama de acest adevăr: iubirea faţă de vrăjmaşi, rostirea adevărului în orice împrejurare, mărturisirea credinţei chiar cu preţul vieţii ş.a. Omul singur nu este în stare de astfel de realizări duhovniceşti pentru simplul fapt că el trăieşte sub impulsul firii umane care este necontenit ispitită, care se află încă sub influenţa păcatului şi sub „paza” straşnică a unei iminente morţi. Dar, ne spune Mântuitorul, „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). A vieţui creştineşte, de unul singur, este imposibil, dar darul şi dragostea lui Dumnezeu aduc biruinţă acolo unde omul îşi vădeşte neputinţa căci, ne întăreşte sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Aşadar, Dumnezeu ne poate dărui viaţa Lui, şi ne-o dăruieşte pentru că şi-a dăruit-o pe Cruce şi, inepuizabil, harul Său ne este dat pentru a ne întări acolo unde noi cădem, pentru a face posibil ceea ce firea noastră nu poate depăşi. Dar, pentru aceasta trebuie să fim în stare să murim, chiar şi o mie de morţi, aşa cum ne spune părintele Sofronie.

Altă şansă
Omul este chemat să moară lumii pentru a trăi în Hristos. Şi este vorba aici atât de lumea interioară cât şi de cea exterioară. Lupta porneşte, însă, din interior şi cel care a fost în stare să îşi învingă propriul chip al lumii false, creată după patimile de care s-a lăsat cuprins, va fi în stare să învingă, sau mai bine spus să moară şi pentru lumea exterioară, de nimic de aici lăsându-se ispitit. Însă, patimile care îl luptă cel mai mult pe om se află înlăuntrul său şi de aceea pacea duhovnicească nu poate fi dobândită fără renunţarea la acestea, fără moartea faţă de ele şi transformarea pornirilor pătimaşe în virtuţi contrare. Ura poate fi transformată astfel în dragoste neîncetată faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi aşa, murind faţă de lumea creată din patimile pe care şi le-a însuşit printr-o viaţă greşit orientată, omul va via în Hristos prin virtuţile dobândite. Patimile interioare aduc cu ele însă, şi ataşamentul faţă de lumea exterioară şi de aceea, de multe ori, trăind o viaţă creştinească superficială, avem impresia că suntem în adâncul tainic al predaniei creştine. Este bine, însă, să căutăm, să îl căutăm necontenit pe Hristos prin toate mijloacele pe care Biserica ni le pune la îndemână de atâta vreme. Dar, până la atingerea acelei vieţi autentic creştine mai avem de „umblat”, asemenea tânărului dregător care l-a întrebat pe Mântuitorul ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică (cf. Luca 18, 18-27). Atunci când află că, dincolo de împlinirea poruncilor, pentru a se desăvârşi trebuie să renunţe la avere el se întristează. De ce? Pentru că îşi lipise sufletul de bogăţia pe care o agonisise în chip pătimaş, şi-a creat din ea o lume a lui în care se simţea bine, aproape ca un dumnezeu stăpân peste lumea creată de el. Lăcomia îl făcuse să se alipească de lumea bogăţiei, ceea ce făcea foarte grea lepădarea de lume, moartea faţă de ea. Este foarte grea, dar nu imposibilă, pentru că  „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.
.....
Avva Casian a mai zis: „Un monah locuia într-o peşteră din pustiu. Rudele sale după trup l-au vestit: «Tatăl tău este foarte bolnav, pe moarte, du-te să-l moşteneşti». El însă le-a răspuns: «Eu am murit înaintea lui faţă de lume. Un mort nu moşteneşte un viu»“. (Pateric, ediţia Polirom, 2005)