Să învăţăm smerenia

Părinţii filocalici grăiesc din experienţa duhovnicească dobândită pe parcursul înaintării pe calea mântuirii. De aceea vorbele de duh cuprinse în aceste scrieri sunt pentru noi hrană duhovnicească, din care gustăm pentru a ne fi ajutor, sprijin în cugetare şi în practica dobândirii virtuţilor mântuitoare.
Mândria este dezavuată în întreaga literatură duhovnicească creştină ca fiind un păcat capital. Inclusiv Sfânta Scriptură condamnă mândria aducând ca exemplu de urmat virtutea opusă mândriei, smerenia. Şi totuşi, ne place să ne mândrim, ne place să ne lăudăm sau să fim lăudaţi, chiar dacă, aparent, dăm impresia că nu ne interesează laudele celorlalţi. Laudele îi dau omului o stare de exaltare interioară, de mulţumire de sine, de autosuficienţă. Mai grav este atunci când omul se laudă pe sine, când îşi expune realizările proprii în termeni laudativi care denotă superioritate în faţa celorlalţi.

„Lauda de sine nu miroase a bine”
Iată că şi poporul a cugetat filocalic, duhovniceşte, atunci când ne-a lăsat proverbe izvorâte dintr-o experienţă de viaţă autentică. „Nu miroase bine” atunci când, după ce ai avut o realizare, faci „pe dracu-n patru” pentru a-ţi expune cu aceeaşi diablică mândrie succesul în faţa celorlalţi. De fapt, acest lucru reiese şi în dialogurile în care cel mândru face deseori referire la propria persoană folosind extrem de des pronumele personal „Eu”.
Mândria este, însă, un păcat extrem de viclean, de perfid, astfel încât cel mândru nu va recunoaşte niciodată că este stăpânit de acesta. Ar fi ciudat, pentru că dacă ar recunoaşte s-ar smeri!
Omul mândru este cel care îşi supraevaluează realizările, îşi atribuie merite care nu îi aparţin, se hrăneşte cu aprecierile celorlalţi, aşteptând mereu cuvinte care să îl înalţe tot mai sus şi să îi hrănescă acel orgoliu care îi căpuşează fiinţa lăuntrică. Omul mândru nu acceptă sfaturile celorlalţi şi nu cere sfat de la nimeni deoarece „El” ştie totul. În Pildele lui Solomon se spune că „mândria nu dă prilej decât la ceartă, iar înţelepciunea se află numai la cei ce primesc sfaturi”. Viaţa armonioasă se bazează pe sfătuire, pe dialogul în care „eu” accept că sunt oameni de la care pot primi sfaturi bune, chiar dacă aceştia sunt mai mici decât mine la vârstă, sau mai jos decât mine în diversele ierarhii ale vieţii de zi cu zi.
„Omul mândru se crede autosuficient, crede că le ştie pe toate, nu acceptă niciun punct de vedere de la nimeni. Mai mult decât atât, omul mândru nu are nici capacitatea de a discerne informaţia pe care o primeşte, se lasă foarte uşor ademenit de linguşeală şi de sunetele de sirenă care îi trec pe lângă ureche” (PS Ignatie, Episcopul Huşilor).
Iată doar câteva motive pentru care nu se cade să acceptăm ucenicia la un om mândru, ca să nu devenim şi noi asemenea. În relaţie cu veşnicia şi având ca scop dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, Domnul Hristos ne învaţă virtutea smereniei pe care să o cultivăm prin toate mijloacele în viaţa noastră duhovnicească, dar şi în relaţie cu ceilalţi. Să nu uităm că „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde 3, 34).