Să iert? Nu pot!

Vine odată la mine un prieten al meu şi-mi spune: „Sunt foarte mâhnit. Sufletul îmi este rănit de moarte de jignirile pe care mi le-au adus apropiaţii mei. Nu le pot ierta asta! Îmi voi cere dreptul. Îi voi da în judecată…”
După ce l-am ascultat, am încercat să-l liniştesc şi să-i schimb starea sufletească, i-am amintit cât de mult au fost ocărâţi şi defăimaţi bineplăcuţii sfinţi ai lui Dumnezeu şi cum ei, deşi pătimeau pe nedrept, toate cu bărbăţie le-au răbdat; că trebuie şi noi să răbdăm, cu atât mai mult cu cât sufletele noastre sunt pline de păcate; că, dacă iertăm, şi pe noi ne va ierta Dumnezeu – şi altele asemenea. I-am spus că din răbdarea jignirilor nedrepte avem mare folos, şi ca o întărire a acestui fapt i-am citit din „Carte de îndrumare în viaţa duhovnicească” următoarea pildă ziditoare:
Un bătrân locuia la chiliile pustniceşti, afară de Alexandria, şi era bătrânul foarte iute, puţin la suflet şi nerăbdător. Deci, auzind despre dânsul un călugăr mai tânăr, a făcut legământ cu Dumnezeu, zicând: „Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume, voi merge şi voi petrece cu bătrânul, şi-i voi sluji şi-l voi odihni. „Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu, văzând smerenia şi răbdarea fratelui după şase ani de supunere către bătrânul, i-a arătat în somn un înger care ţinea o hârtie mare, jumătate ştearsă şi jumătate scrisă. Şi îi arăta fratelui hârtia, zicând:
„Iată, jumătate din datoriile tale le-a curăţit Stăpânul Dumnezeu, sileşte-te şi pentru celelalte!”
Şi era alt bătrân, duhovnicesc după vieţuire, locuind aproape de el, care ştia cele despre fratele şi auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul şi-l necăjea cu nedreptate şi cum acesta îi punea lui metanie, iar bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic bătrân l-a întrebat: „Ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi? Oare am dobândit ceva, oare am şters de pe hârtie ceva?”
Fratele, cunoscând că bătrânul este om al Duhului, n-a ascuns tainele sale, ci i-a răspuns:
„Da, părinte, astăzi ne-am ostenit puţin.” Şi dacă cândva trecea vreo zi în care nu ar fi fost ocărât, sau n-ar fi fost scuipat, sau n-ar fi fost izgonit de bătrân, se ducea seara la bătrânul cel de aproape şi zicea, plângând: „Vai mie, părinte, că rea mi s-a făcut mie ziua de astăzi; căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o.” După alţi şase ani, a adormit fratele, şi mărturisea bătrânul cel duhovnicesc că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii şi rugându-se lui Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală, şi zicând:
„Doamne, precum m-ai miluit pe mine prin acela, miluieşte-l şi pe el pentru îndurările tale cele multe şi pentru mine, robul tău!” şi după patruzeci de zile l-a luat la sine şi pe bătrânul în locul cel de odihnă…Când am terminat de citit prietenului meu această povestire, am aşteptat să văd cum va reacţiona. A fost mişcat până la lacrimi şi a zis: „Într-adevăr, cât de mari au fost Sfinţii Părinţi! Câtă răbdare au avut!”
Iar eu i-am spus: „Iată, dragul meu, calea spre mântuire şi pentru tine: iartă celor ce te-au defăimat, şi Dumnezeu te va ierta şi pe tine!” Atunci el dintr-odată, ca ars, şi-a amintit şi a strigat: „Să iert? Nu pot! M’au necinstit în chip îngrozitor! Îmi voi cere dreptul! Îi voi da în judecată!…” Cu aceste cuvinte pe buze, a plecat…
Nu facem, oare, noi toţi, iubiţi cititori, precum acest prieten? Câtă vreme citim în cămăruţa noastră caldă şi tihnită despre nevoinţele marilor oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu, suntem mişcaţi până la lacrimi. Văzând răbdarea lor, plângem cu umilinţă. Când auzim predici frumoase despre ei, ni se înmoaie sufletele. Însă de îndată ce am ieşit afară în viaţă şi ne întâlnim cu vreun duşman sau cu cineva cu care ne-am certat aseară, îi întoarcem spatele şi nu-l putem ierta.
Ce folos avem din toată cunoştinţa noastră despre cum trebuie să ne purtăm şi despre cum s-au purtat sfinţii în astfel de cazuri, dacă nu facem ca ei?!