S-a inventat fapta bună?

„Când faci milostenie să nu ştie stânga ta ce face dreapta” – sunt cuvintele de îndemn ale Domnului nostru Iisus Hristos pentru cel care face fapte bune. Sunt cuvinte simple al căror înţeles este fără echivoc. Nu trebuie ca atunci când ajuţi, indiferent de forma pe care o capătă ajutorul dat, să îţi ridici statuie sau să pretinzi altora să îţi ridice una din osanale. Părinţii din Sfântul Munte „au mânat mai la adânc” înţelesul cuvintelor rostite de Domnul Hristos şi spun că „nu este bine să ştie dreapta ce face dreapta”. Dacă în cuvântul dumnezeiesc al lui Hristos „stânga” îl simbolizează pe orice semen de-al nostru pe care nu trebuie să-l înştiinţăm de binele făcut de noi, în cuvântul aghioritic ni se spune că noi înşine, atunci când facem un bine, se cuvine să avem acea trezvie care să ne ajute ca nicio mişcare a minţii să nu se facă în sensul slavei deşarte care ne şopteşte tainic şi primejdios despre cât de buni suntem noi. În acelaşi timp nici nu trebuie să aşteptăm aprecieri, sau vreo răsplată de la cineva pentru binele săvârşit. Fireşte că, în genere, oamenii vor aprecia pozitiv fapta bună şi pe cel care a săvârşit-o, atunci când vor afla ceva. Într-o lume firească aşa este normal însă, încă o dată, esenţială este atitudinea celui care a săvârşit fapta bună.

De ce facem binele?
La această întrebare răspunsul nu este univoc, pentru că şi scopurile pentru care un om face binele pot fi multiple. Creştinul autentic este făcător de bine în mod firesc pentru că milostenia, fapta bună, ajutorarea aproapelui, sunt componente ale dragostei faţă de semeni. Creştinul ştie de asemenea că fapta bună este răspunsul dragostei sale la dragostea lui Dumnezeu, iar dragostea unui om faţă de Dumnezeu se manifestă indiscutabil, mai întâi, în relaţia cu semenii. Fapta bună este săvârşită necondiţionat, fără a aştepta vreo răsplată omenească fie ea şi numai apreciativă. Însă creştinul este conştient că săvârşirea faptelor bune constituie, în acelaşi timp o lucrare a credinţei sale în efortul personal depus pentru câştigarea mântuirii. Harul, credinţa şi faptele bune sunt cele trei componente ale mântuirii subiective. Harul dumnezeiesc este cel care dă sens duhovnicesc şi eshatologic faptelor bune săvârşite de credincios şi de aceea răsplata de la Dumnezeu este o componentă a nădejdii creştinului, a vieţuirii sale în vederea împlinirii unui scop care depăşeşte timpul şi spaţiul: intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă venim însă cu gândul la prezent şi la realităţile de zi cu zi, vedem că fapta bună săvârşită poate avea, din păcate şi motivaţii meschine. Să faci un bine cu scop rău? Desigur, se poate, iar acest rău este bine mascat. Exemplele, din păcate, sunt multe, vizibile, iar unele au fost intens mediatizate. Sunt, de asemenea oameni care fac „un mic pustiu de bine” pentru a-şi masca anumite patimi şi pentru a epata înaintea celor naivi cu falsa bunătate. Sunt alţii care nu sunt îndeobşte obişnuiţi cu fapta bună, iar atunci când o săvârşesc li se pare că au răsturnat cerul, că au pus, aşa cum spunem ironic, „coada la prună” şi că până la ei fapta bună nu fusese inventată. Aceste categorii de făptaşi cad prin ei înşişi în derizoriu pentru că, însăşi înţelepciunea poporului ne învaţă că „minciuna nu are picioare scurte”. Însă, fapta bună autentică este semn al dragostei autentice de Dumnezeu şi de semeni şi dacă în dragoste îşi are izvorul atunci va fi caracterizată şi de smerenie pentru că, în cele din urmă, doar Domnul este Cel care dă răsplata veşnică şi nepreţuită pentru tot binele pe care noi îl facem pe pământ. Cât de mic este el, binele se cade să fie făcut cu inima deschisă, smerit, fără a umili nici prin cel mai mic gest persoana care beneficiază de ajutorul dat pentru că nu noi suntem cei care am inventat fapta bună, ci Dumnezeu este Cel care ne dă această posibilitate de a săvârşi binele pentru înmulţirea iubirii şi pentru ca şi aici pe pământ să fie ca în cer, aşa ne rugăm de fiecare dată când spunem „Tatăl nostru”.